Democraţie de faţadă în Ruanda

Constituţia Ruandei prevede formal pluripartidismul, dar alegerile au fost numai aparent libere. În afara lui Paul Kagame, a partidului de guvernământ RPF (Rwandan Patriotic Front), doar alţi doi candidaţi s-au putut prezenta în faţa electoratului: Frank Habineza (Partidul Ecologist) şi candidatul independent Phillip Mpayimana. Dar ei nu au fost concurenţi demni de luat în seamă pentru titularul funcţiei prezidenţiale, fiindcă au fost clar defavorizaţi în campanie. Toţi ceilalţi potenţiali concurenţi au ieşit din cursă în preliminarii, din cauza unor obstacole birocratice insurmontabile.

Un autocrat de succes

Paul Kagame, omul forte aflat la conducerea Ruandei ţine ţara ferm în mână şi nu tolerează oponenţi. El se poate şi lăuda cu anumite realizări. Economia cunoaşte o creştere notabilă de şapte procente, sistemul sanitar a devenit performant, corupţia este eficient combătută şi sărăcia a scăzut simţitor. Dar numai puţini profită de această creştere, aşa cum este mai peste tot în Africa. Faţadele strălucitoare şi străzile curate din Kigali îi fac pe politicienii străini să uite rapid că oamenii de la ţară îşi cultivă cu cele mai rudimentare mijloace micile parcele de pământ. În plus, li se dictează ce au voie să cultive şi ce nu.

Nici îngrădirea libertăţii presei nu este reclamată pe cât s-ar cuveni. De la genocidul din 1994, RPF este la putere şi din 2000 Kagame a devenit preşedintele ţării. Dacă în perioada de început numeroşi ruandezi s-au întors acasă din diaspora, pentru a ajuta la reconstrucţia ţării, astăzi mulţi intenţionează din nou să plece în străinătate. E de înţeles. Cine vrea să trăiască într-o ţară în care o reţea de delatori înăbuşă în faşă orice critică la adresa guvernanţilor?

În numeroase ţări africane cu regimuri autocratice, de exemplu Burundi şi Uganda, cei aflaţi la putere modifică legea fundamentală în interes propriu, pentru a putea guverna mai mult timp. Conform devizei: "numai eu pot guverna această ţară, numai eu pot garanta securitate şi creştere economică". Şi Paul Kagame a modificat în 2015 constituţia, eliminând pasajul care nu permite unui preşedinte să fie la putere mai mult de două mandate consecutiv.

Stabilitatea nu poate motiva orice

La nivel internaţional se subliniază că Ruanda este una din cele mai stabile ţări din Africa. Se spune: mai bine o autocraţie stabilă decât haos. Până la un punct e şi corect. Dar nu există alternative? E de neînţeles de ce străinătatea renunţă la orice fel de critici. Fiindcă există în ţară numeroase carenţe, cărora trebuie să li se spună pe nume. Intimidarea oponenţilor lui Kagame este la ordinea zilei, unii politicieni trebuie să plece în exil, alţii stau în închisoare din diverse motive cusute cu aţă albă, dacă nu au dispărut fără urmă în condiţii misterioase.

Kagame îşi începe acum al treilea mandat de şapte ani. Ar fi de dorit ca în această perioadă lungă să se pună bazele unui viitor în libertate pentru ruandezi. Să se dezvolte în sfârşit societatea civilă, să se permită existenţa unui sistem democratic real, inclusiv libertate de opinie, astfel încât la alegerile din 2024 să poată candida mai mulţi politicieni demni de a fi luaţi în seamă. Altminteri ce rol au alegerile? Fiindcă nu este permis ca acestea să decoreze o democraţie de faţadă. Ţara cu o populaţie preponderent tânără, care îşi doreşte drept de codecizie şi vrea să se exprime liber ameninţă să intre în criză. Pentru a împiedica un astfel de scenariu, e nevoie de presiuni din afară asupra lui Kagame, câştigătorul scrutinului.

 

Andrea Schmidt