Comentariu: cine a învins în marea confruntare

Ce-am învăţat din „marea confruntare finală”? Intr-o campanie electorală atât de polarizată precum cea românească, dezbaterea televizată dintre Băsescu şi Geoană a părut multora inutilă, dată fiind notorietatea poziţiilor adoptate de preşedintele statului.

Mediate în exces şi prezentate negativ, în termeni dintre cei mai virulenţi, de către trusturile de presă ale adversarilor preşedintelui, convingerile lui Traian Băsescu n-au constituit defel noutatea disputei moderate de Robert Turcescu de la Realitatea TV a lui Sorin Ovidiu Vântu.

Deşi va rămâne probabil în istorie, întâlnirea nocturnă dintre Vântu şi Geoană nu merită nici ea o atenţie excesivă, deşi a dominat confruntarea.

Survenită după arestarea fostului prim asociat al magnatului şi într-un moment în care candidatul PSD, revenit de la antenele lui Voiculescu, ar fi trebui demult să se arunce în pat zdrobit de oboseală şi să doarmă în vederea confruntării de a doua zi, această întâlnire l-a făcut şah mat pe Geoană. Fiindcă ea l-a discreditat definitiv, indiferent de motivele pentru care candidatul PSD s-a repezit la miezul nopţii la domiciliul lui SOV.

S-au făcut recent analize aparent subtile, luându-l ca martor chiar pe „mogul”, în ciuda credibilităţii extrem de reduse a fostului patron al FNI, ce clamează „prietenii” cu toată lumea. Or, dincolo de încercarea nu tocmai serioasă a unor observatori de a-l „muta” subit pe SOV (ca pe un soi de agent dublu) în tabăra adversarului său din această campanie, faptele sunt clare.

După ce l-a calificat drept „un personaj malefic”, Geoană a dat fuga la „mogul” ca să-şi justifice declaraţia. Nimic n-ar fi putut demonstra mai convingător teza slăbiciunii iremediabile a lui Geoană şi imaginea sa de marionetă lesne manevrabilă de către orice grup de interese, prezentată de adepţii preşedintelui în exerciţiu, decât acest gest al candidatului PSD-ist.

Bătălia de imagine cu reflexe americane

Dar lucrurile nu s-au oprit la acest episod extrem de penibil pentru partizanii PSD. Beneficiind de o apariţie mai elegantă şi de o educaţie mai subţire decât cea a „marinarului”, dar vădind net mai puţină consistenţă în opinii, Mircea Geoană a încercat să puncteze prin clamări de tip Obama.

Candidatul PSD a depus eforturi mari, dar nu tocmai convingătoare, să-l copieze pe preşedintele american şi şi-a expus frecvent „credinţele” sale, manifestate întotdeauna „cu tărie” şi multele „priorităţi maxime”.

În plus, Geoană a procedat la întreruperi frecvente ale discursului băsescian, dar n-a reuşit atât să-şi diminueze rivalul, cât mai degrabă să creeze o impresie dezagreabilă de agresivitate şi de lipsă de respect, nedublată de o doză suficientă de substanţă proprie.

Slab pregătit de stafful său de campanie, Geoană şi-a trădat lacunele serioase în materie de cunoaştere a legislaţiei şi a situaţiei economice a României, în vreme ce adversarul său l-a ţintuit în câteva rânduri la podea, prin întrebări şi afirmaţii concrete. Net mai coerent, mai sobru, mai riguros şi mai temperat în ton şi ţinută, pe alocuri spăşit din pricina propriilor greşeli, dar, simultan, nu mai puţin glumeţ decât rivalul său PSD-ist, Băsescu a rostit un discurs adresat deopotrivă dreptei şi stângii.

Duelul populismelor

Preşedintele în exerciţiu s-a prezentat nu doar ca apărător consecvent al cotei unice de impozitare şi al taxelor reduse şi, ca atare, al mediului de afaceri, ci şi ca avocat neînduplecat al nevoiaşilor, al ţăranilor, al femeilor, al tinerilor şi în genere al tuturor oamenilor de rând.

Cu populismul şi carisma care-l caracterizează, Băsescu a făcut din nou apel, probabil nu fără succes în materie de imagine, la sprijinul naţiunii, ţinând să se adreseze în permanenţă „românilor”, şi nu doar, pur şi simplu, „cetăţenilor”.

La polul opus, Geoană, împins vădit în defensivă, între altele în chestiunea tainicelor sale vizite la Moscova, a preluat intempestiv mai toate temele majore şi populare ale preşedintelui.

Şi-a însuşit de pildă, fără să clipească, subiectul foarte sexy al reducerii numărului de parlamentari, o revendicare băsesciană pe care, înaintea referendumului pe această temă, o combătuse aprig în parlament. Concomitent a promis tuturor segmentelor sociale câte un cadou, fără să poată identifica în mod concret resursele bugetare ale binefacerilor promise.

În acest fel candidatul stângii a degajat, involuntar, impresia unui politican nevertebrat, de un oportunism irevocabil.

Pe acest fond s-a risipit impactul strategiei lui Geoană de a descrie întregul mandat al preşedintelui drept un eşec şi de a trece sub tăcere rolul jucat de el şi de partidul său, în parlament, în apărarea unor demnitari cu dosare penale ori în slăbirea luptei împotriva corupţiei.

Cine a câştigat?

Dincolo de anecdotele din culise ale acestei întâlniri, excelent organizate de Institutul de Politici Publice şi moderate în bună măsură corect, importanţa dezbaterii a reieşit din însăşi derularea ei.

Noutatea ei majoră a constat în special în devoalarea, necruţătoare pentru acest candidat, a valenţelor şi defectelor lui Mircea Geoană, nu fără temei ţinut atât în campanie cât şi în confruntarea finală, în umbra mai simpaticului Klaus Johannis şi a liderului PNL, de ale cărui voturi au nevoie toţi.

La finalul unui veritabil război al mistificărilor şi denaturărilor, marcat, ca niciodată în istoria competiţiilor electorale postbelice, de o tentativă concertată şi sistematică a trusturilor de presă de a-l demonta personal pe Traian Băsescu, polarizatul electorat s-a văzut repus în drepturi. Oamenii au putut, în fine, urmări prima confruntare televizată cât de cât onestă, nemanipulată şi la obiect.

Încât, la întrebarea privindu-l pe câştigătorul marii „dispute finale” răspunsul e clar şi univoc. Din această ultimă şi unică dezbatere edificatoare, au ieşit învingători în primul rând alegătorii români.

Autor: Petre M. Iancu
Recator: Rodica Binder