1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Comentariu: Când vestul devenea aproape roşu

Dat fiind că s-a soldat cu un număr gigantic de victime, termenul de "revoluţie culturală" este o bagatelizare. Acţiunea lui Mao a exercitat o enormă fascinaţie şi asupra stângii din occident.

Mai întâi o retrospectivă. În 1966, în Republica Populară Chineză debuta revoluţia culturală. Mao Zedong îşi consolida puterea proclamând în China revoluţia continuă. În ţară începea o răsturnare de proporţii incredibile a vieţii sociale, economice şi politice. Sute de mii de oameni dispăreau în lagăre. Sute de mii erau deportaţi. Sute de mii de oameni îşi pierdeau locurile de muncă. La final erau milioane, multe milioane de victime, de morţi, oameni ucişi. Comunismul chinez, maoismul, devenea un coşmar real. Voia să făurească o viaţă mai bună pe mormintele a 65 de milioane de victime, potrivit estimărilor cuprinse în Cartea Neagră a Comunismului.

Extaz în faţa "comunismului mai bun"

În occident însă, mulţi dintre tineri nu văd asta în debutul rebeliunii studenţeşti. În acest mediu, maoismul exercită un soi de fascinaţie intelectuală. Generaţia 1968 închină ode "noilor" medici chinezi care umblă desculţi pe la sate şi este încântată că intelectualii au fost trimişi la sapă sau târnăcop. Cărticica roşie a lui Mao este în acel mediu lectură obligatorie iar autorul este venerat ca un sfânt al revoluţiei. China comunistă pune în practică idealurile lui Marx şi Engels pe care Uniunea Sovietică le-a călcat în picioare sau le-a deportat în Arhipelagul Gulag.

Kudascheff Alexander Kommentarbild App

Alexander Kudascheff, redactor-şef al DW

Tânăra stângă de atunci, din Germania, Franţa, Italia sau SUA a fost sedusă de maoism. Iubea înţelepciunile pseudo-confucianiste à la Mao cum ar fi: "Puterea politică porneşte din ţeava puştii". Cu ajutorul lor, revoluţionarii occidentali justificau protestele violente din străzile metropolelor. Ce se întâmpla în China putea să se întâmple şi la Paris în înfierbântata lună mai a anului 1968. Ideea socialismului, a societăţii fără clase a dominat rebeliunea studenţilor. O rebeliune anarhică, internaţionalistă şi adesea chineză. Dar nu numai.

Fiindcă mişcarea studenţească s-a fărâmiţat, cum face stânga mereu de fapt, deja de la început. Au existat fideli ai Moscovei, au existat troţkişti ai internaţionalei cu numărul 4. Au existat comunişti fideli, care-şi vedeau idealul înfăptuit fie în Albania lui Enver Hogea fie în Coreea de Nord a lui Kim Ir Sen. Alţii devin adepţii eurocomuniştilor italieni conduşi de Enrico Berlinguer. Cu toţii caută însă sprijin ideologic în scrierile filozofilor, la reprezentanţi ai şcolii de la Frankfurt, cum ar fi Theodor Adorno şi Max Horkheimer, la marxişti americani cum ar fi Herbert Marcuse sau la "filozoful libertăţii" Jean-Paul Sartre, convertit târziu la comunism. Textele sale exercitau o asemenea atracţie în epocă, încât mulţi îşi ziceau: Mai bine mă înşel cu Sartre decât să am dreptate cu Raymond Aron. O greşeală care nu avea să rămână fără urmări.

Adevărata revoluţie a fost trecută cu vederea

Revoluţia culturală a fost ani în şir un etalon pentru studenţii protestatari din occident. Ei voiau să scape de capitalism şi de democraţia parlamentară. Priveau cu jind spre China, priveau spre Mao, arhitectul, după cum credeau ei, al unei lumi noi, mai bune, mai echitabile. Ei ignorau uriaşa suferinţă produsă de revoluţia culturală. Până la moartea sa, Mao a fost pentru mulţi un sfânt. Şi prin contrast cu tristeţea în care se cufundase Uniunea Sovietică. Socialismul chinez avea putere de atracţie. Prin Mao şi prin revoluţia sa culturală. Adevărata revoluţie care a avut loc în China prin Deng Xiaoping, urmaşul lui Mao, nu a interesat stânga şi nu o interesează nici astăzi. Numai Helmut Schmidt a fost fascinat de ea, dar el nu a fost om de stânga.