Înapoi în epoca de piatră

Aproape că trebuia să se întâmple astfel: Grecia a decis, la sfârşitul săptămânii, cu o surprinzătoare majoritate, împotriva unui compromis cu creditorii internaţionali. În absenţa acestui compromis nu poate fi însă deblocată finanţarea dincolo de 30 iunie şi nici nu pot avea loc negocieri privind al treilea program de ajutor financiar pentru statul elen.

În pofida faptului că majoritatea grecilor doreşte păstrarea monedei euro, oamenii par să nu înţeleagă că, din motive tehnice, riscă să se auto-catapulteze din zona euro. În acest moment, ţării îi lipsesc banii necesari pentru a rambursa, la 20 iulie, obligaţiunile de stat greceşti în valoare de 3,5 miliarde de euro, "păstrate" la BCE. Or, acest lucru nu este decât începutul sfârşitului. Banca Centrală Europeană nu va putea decât să constate incapacitatea de plată a statului grec şi, prin urmare, a băncilor greceşti.

În acest caz, şeful BCE, Mario Draghi, nu mai poate lua în considerare sprijinul ţărilor din zona euro, în cazul în care decide să aprobe aşa-numitele credite ELA pentru banca centrală din Grecia. Până acum, băncile greceşti falimentare au putut fi ţinute în viaţă artificial tocmai datorită acestor bani. Dacă aceste credite sunt trase pe linie moartă, este doar o chestiune de timp până când Grecia părăseşte zona euro.

Chestiune de săptămâni

Fapt este că, dacă nu se ajunge la o înţelegere, Grecia nu poate rezista decât cel mult câteva săptămâni. Controalele impuse fluxului de capital au limitat în oarecare măsură scurgerea lichidităţilor bancare, fără a întrerupe acest proces. În fiecare zi, alte câteva sute de milioane dispar din bănci, din cauza faptului că oamenii nu mai au deloc încredere în aceste instituţii.

Însă Grecia nu va ceda doar din cauza lipsei perfuziilor financiare, ci şi din pricina situaţiei în care se găseşte economia. O economie care, în absenţa mijloacelor de plată, va sucomba. Recesiunea va trage întreg statul elen după ea pentru că va diminua masiv veniturile la buget. Cel târziu la sfârşitul lunii iulie, statul grec nu va mai avea suficienţi bani pentru a plăti salariile şi pensiile oamenilor.

Sigur, Atena ar putea oferi bugetarilor şi pensionarilor cambii, practic o monedă surogat, aşa cum a procedat şi statul american California în 2009. Acest mijloc paralel de plată ar fi însă foarte depreciat în raport cu moneda unică europeană. Specialişti în finanţe, precum şeful Institutului Ifo, Hans Werner Sinn, recomandă autorităţilor greceşti să revină mai degrabă la drahmă, fapt care ar îmbunătăţi competitivitatea exporturilor.

Se prea poate să fie aşa, însă, deocamdată, urmează câţiva ani grei pentru Grecia. După o devalorizare de 30, 40 sau chiar 50 la sută, datoria Greciei va creşte apoi la fel de mult. De altfel, este discutabil în ce măsură exporturile greceşti, odată petrecută această devalorizare, vor cunoaşte un reviriment. Cu excepția măslinelor și a cimentului, ţara nu are exporturi semnificative. Dar, în scopul de a produce produse cu valoare adăugată pentru export, cele mai importante bunurile de capital ar trebui să fie importate, ceea ce este foarte greu de realizat cu o drahmă inflaţionistă.

"Le Monde diplomatique" atrage pe bună dreptate atenția asupra unui alt aspect devastator, care, probabil, ar putea să destabilizeze complet țara: "Revenirea la o drahmă inflaționistă ar oferi populaţia săracă pe tavă unei caste a proprietarilor de euro, care ar cumpăra literalmente întreaga ţară. Rezultatul ar fi cea mai mare redistribuire a bogăției de la apariția capitalismului în fosta Uniune Sovietică.

Şi din acest motiv este de aşteptat ca reprezentanţii grupului euro să mai facă un compromis şi să ofere Atenei şansa unor noi runde de negocieri. Guvernanţii greci nu ştiu să mânuiască moneda euro, dar sunt foarte pricepuţi la poker. Acestora le este indiferentă soarta ţării, pentru că ştiu că este nevoie de Grecia, atât în UE, cât şi în NATO şi OECD. Tocmai de aceea, Atena va primi, din nou, o nouă "ultimă" şansă - o concesie care nu ar fi fost niciodată făcută în cazul unui datornic "normal".

Piesa de teatru grecească va continua ad infinitum. Pentru decizii importante în consiliul ministerial al UE este nevoie de unanimite, aşadar inclusiv de voturile ideologilor de stânga de la Atena. Această regulă obligatorie a unanimităţii este în principiu bună, de vreme ce forţează pe toată lumea să ajungă la un compromis. Însă pe mine mă cuprinde furia dacă mă gândesc că în viitor va fi nevoie să colabăram cu aceşti guvernanţi haotici de la Atena.