Colectivizarea, războiul civil care a distrus țăranul român

I s-a spus „colectivizare” dar, de fapt, a fost un imens rapt comis de regimul totalitar adus în România pe tancurile „eliberatoare” venite de la Moscova, spre sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Începând cu 1949 și până în 1962, țăran după țăran a fost forțat să își cedeze proprietățile unui stat care avea să îl jecmănească nu doar de bunuri, ci și de demnitate.

Nu de asociere s-au temut țăranii români, ci de modelul pe care îl cunoșteau deja: cei mai mulți fuseseră soldați pe frontul sovietic, în cel de-al Doilea Război Mondial, și văzuseră cu ochii lor drama „culacului”, a țăranului colectivizat cu forța în URSS.

„În închisori și în munți, cei mai mulți au fost țărani”

Trei clădiri care aparținuseră înainte de colectivizare familiei Bulai, din Tămășeni de Neamț, vor adăposti mărturii despre teroarea prin care a trecut țăranul român. Cel care, spune acum Ana Blandiana, co-fondatoarea Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței, a dominat într-un mod covârșitor rândurile deținuților politici din timpul dictaturii staliniste: „Dacă mă întreba cineva, înainte de a intra în echipele de studiu de la Sighet, cine erau majoritatea celor din închisori sau majoritatea celor din munți, despre închisoare aș fi răspuns, cu siguranță, intelectualii, iar despre munți aș fi spus, probabil, ofițeri deblocați. Și-n închisori, și-n munți , majoritatea - și asta este cea mai cutremurătoare descoperire pe care am făcut-o - au fost țăranii. Și-n închisori, și-n munți s-a păstrat schema sociologică a poporului român. Așa cum erau majoritari și în populație, au fost și aici majoritari. Ei s-au opus în cea mai mare măsură. I-a mânat dragostea de pământ. Pentru ei nu exista o altă cale de a fi fericiți decât a fi stăpânii pământului lor, de a-l lucra și a face ce vor cu el”.

Familia Bulai a răscumpărat, în ultimii ani, cele trei clădiri. Acolo a funcționat nu doar un post de miliție ci și magazinul sătesc. În magazinul sătesc, țăranii care mai aveau ceva pe lângă casă, în vremea comunismului, aduceau „cotele”. Era o formă de taxare în natură. Dar acest impozit le confisca țăranilor tot ce nu puteau să ascundă. Rămâneau doar cu semințele pentru culturile din anul următor. Mare parte din ce se strângea se ducea sub formă de despăgubire de război în Uniunea Sovietică. Cei mai loviți erau țăranii săraci, pentru a căror bunăstare regimul bolșevic pornise colectivizarea. În realitate, explică Germina Nagâț, membru în colegiul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, „colectivizarea a fost un război civil. Un război cu micii proprietari de pământ, cu oamenii care învățaseră să stea pe propriile picioare de atâtea generații, știau ce aveau de făcut, știau să lucreze pământul și să trăiască din munca lor. Și care au fost peste noapte transformați în altceva. A fost cel mai mare dezastru și cea mai mare cacealma. Dezastru pentru că a avut consecințe - și le mai are până în zilele noastre. Și cacealma pentru că a venit pompos, în numele muncitorilor și a țăranilor, pe care i-a distrus, pur și simplu”.

Colectivizarea a dezrădăcinat lumea satului. În ce fel? Inițiatorul muzeului de la Tămășeni, Iulian Bulai, a pornit de la o serie de întrebări pe care și le-a pus când s-a întors de la studii, din străinătate: „De ce există diferență așa de mare dintre mediul rural din România și cel urban? De ce mediul rural este mult subdezvoltat față de cel din Occident? De unde relativizarea proprietății în România? De unde lipsa de grijă față de spațiul public? România este neașezată și are foarte multe lipsuri și din cauza unei intervenții brutale într-o ordine firească a lucrurilor în satul românesc și în rânduiala țăranilor, care a fost dată peste cap. Ideea că ne vom putea îndrepta doar prin libera inițiativă și printr-un sistem care dezvoltă doar indivizi nu este modul în care putem reconstrui această țară. Trebuie să descoperim, în primul rând, aceste răni, să ni le asumăm, să le vorbim”. Muzeul, crede Iulian Bulai, va vorbi despre ce înseamnă libertățile fundamentale, dreptul la proprietate, antreprenoriatul dar și lipsa lui. Și va arăta care este consecința unei intervenții în inițiativa privată.

„La retrocedare, țăranul nu a mai existat”

Când dictatura a luat sfârșit ar fi fost loc de reparații. Dar sistematizarea satului, care a urmat colectivizării, are niște consecințe care nu se mai pot repara. Migrarea masivă a țăranului dinspre rural spre urban a schimbat foarte mult compoziția, atât a satelor cât și a orașelor. „După 1989, țăranii nu s-au mai bucurat că primesc pământul. Nu s-au mai îmbulzit să-și ia pământul și să-l lucreze. Țărănimea chiar a fost distrusă. La retrocedare, țăranul nu a mai existat. Se mutase în blocurile construite la oraș, în cel mai fericit caz făcea naveta, dormea la sat și lucra la oraș iar întoarcerea la un pământ pentru care nu avea unelte, nu avea fonduri, capital, nu era o soluție economică”, spune Ana Blandiana.

O lege a retrocedărilor a fost adoptată în partea a doua a primului deceniu post-ceaușist. A fost strâmbă și nici nu s-a mai putut aplica așa cum trebuie, pentru că, până la apariția ei, cei care au preluat puterea în iarna dintre 1989 și 1990 și-au împărțit tot ce se putea împărți.

Iulian Bulai, între timp el însuși membru al Legislativului României, din 2016, explică: „În procesul de decolectivizare s-au făcut foarte multe nedreptăți care nu se mai pot repara. De foarte multe ori, bunurile colectivelor au ajuns pe mâinile unor oameni care le-au vândut, le-au distrus. Foarte multe fapte dintre abuzurile comise în perioada retrocedărilor s-au prescris”. Singura justiție care mai poate face dreptate țăranului român este educația.

În acest sens „muzeul este o lecție, întotdeauna, din care învățăm ceva, dacă avem minte și să-l facem, și să-l folosim, după ce l-am făcut”, este de părere Germina Nagâț, categorică atunci când spune că țăranului român nu i s-a făcut niciun fel de reparație: „Sunt cei mai mari perdanți ai post-comunismului. Au muncit ca niște robi, au fost prost plătiți muncind pe pământul lor confiscat, au pensii mizerabile. Chiar datoria externă a României s-a plătit în principal cu produse agricole”.

Concluzia vine de la Ana Blandiana: „Colectivizarea a însemnat dispariția țăranului de pe scena istoriei. A dispărut ca forță socială și a fost înlocuit cu un personaj care nu semănă cu el”.

• La pregătirea Muzeului Colectivizării au contribuit până acum reprezentanțele din România ale fundațiilor germane Hanns Seidel, Friedrich Naumann și Konrad Adenauer, precum și Goethe-Institut București.