1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Colectivismul în faţa vieţii şi morţii

Tot circul ce a însoţit cîteva zile moartea regizorului Sergiu Nicolaescu, şi care încă nu s-a încheiat, mi-a adus în minte versul superb al unui poet optzecist: "Uneori şi moartea face puţină retorică."

Am citat versul de mai sus doar pentru frumuseţea lui, pentru că el nu sugerează nici pe departe toată mascarada, ipocrizia, isteria, scenarita, revolta populară iscate de decizia soţiei regizorului de a respecta dorinţa acestuia de a fi depus în sicriu închis şi de a fi incinerat.

Poporul s-a indignat că i s-a luat dreptul să vadă mortul, să privească desăvîrşirea morţii pe chipul împietrit al celui din sicriu. Nu putem fi ipocriţi şi să nu recunoaştem aici şi o curiozitate morbidă, poate ancestrală în rîndul multor români. Cît priveşte incinerarea, trebuie să recunoaştem că la creştin-ortodocşi este o practică destul de rară, care îi descumpăneşte şi chiar îi revoltă pe credincioşi.

Cele cîteva zeci de persoane care au huiduit-o pe soţia lui Sergiu Nicolaescu în faţa porţilor crematoriului nu pot fi catalogate drept credincioase. Acestea nu formau decît o gloată care arunca cu noroi într-o femeie îndurerată, care şi-ar fi dorit o slujbă de înmormîntare pentru soţul dispărut, slujbă refuzată de ierarhii Bisericii Ortodoxe Române. Ce nu poate fi înţeles în atitudinea de neclintit a BOR este faptul că a mai făcut derogări de la canoane, un exemplu fiind acela al Zoei Ceauşescu, care, şi ea fiind incinerată, a avut parte de o slujbă religioasă într-o biserică din cartierul Cotroceni.

Mulţi, foarte mulţi dintre români se amestecă în viaţa ca şi în moartea oamenilor, resimt asta ca pe o obligaţie şi ca pe o calitate de a fi om. Ei au răspunsuri definitive şi regulile lor despre cum trebuie să trăiască oamenii – şi aici nu vorbim doar de rude sau de prieteni, ci despre oameni în general, chiar şi despre aceia care le depăşesc cu mult condiţia socială şi capacitatea intelectuală.

Distingem aici acelaşi soi de colectivism în care am trăit şi pînă în decembrie 1989, aceeaşi răbufnire de ură faţă de intelectualii neascultători ("Noi muncim, nu gîndim!), aceeaşi atitudine revanşardă, bîrfitoare faţă de cei care îşi trăiesc viaţa după norme şi principii proprii, de neînţeles şi de neacceptat pentru cei mulţi.

De aceea la noi respectul pentru marii artişti sau intelectualii publici fie nu există, fie este condiţionat de o anumită reţetă de viaţă cu conotaţii colectiviste. Spre deosebire de artiştii şi intelectualii autentici, spre deosebire de caracterele puternice, de neclintit în principiile lor de viaţă, vedetele sînt în schimb acceptate, asimilate, acestea sînt deja un bun naţional pentru că cel puţin în aparenţă ele vorbesc pe limba poporului, îşi cultivă popularitatea.

Respectul faţă de celălalt este o valoare pe care nu ne-o vom putea însuşi atîta timp cît nu vom învăţa să-l lăsăm pe celălalt în pace. "Lăsatul în pace" e o sintagmă plină semantic, o sintagmă vorbitoare care denumeşte tocmai dreptul fiecăruia de a-şi trăi viaţa după normele proprii, de a nu fi tulburat de bunăvoinţa celorlalţi de a-i face bine cu orice preţ.

Ceea ce numim deseori solidaritate, la noi nu este decît mentalitate colectivistă şi intrarea cu bocancii în vieţile altora.