1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Societate şi cultură

Coincidenţă deloc întîmplătoare

Spionaj, morală, loialitate şi trădare sunt laitmotivele cărţilor lui John le Carré. Autorul britanic de reputaţie internaţională a fost el însuşi agent secret. Ultima sa carte pare a fi un roman cheie la cazul Snowden.

John le Carré

John le Carré

Că ficţiunea întrece realitatea este normal. Că realitatea întrece ficţiunea este ieşit din comun. Că în timp ce John le Carré îşi încheia romanul „Adevăruri sensibile”, Snowden începea să scoată rînd pe rînd documentele NSA care aveau să demonstreze cît de excesiv îşi spionează America pînă şi partenerii este de-a dreptul surprinzător.

Cu atît mai mult cu cît cartea, recent tradusă şi în germană, pare a reproduce, în cheie literară, cazul real al whistleblower-ului american.

Romanul are un final deschis. Azi, este greu de prevăzut ce-l mai aşteaptă pe Snowden. Eroul romanului „Adevăruri sensibile” este agentul Toby Bell. Mai exact un diplomat tînăr, de o impecabilă moralitate, pe care-l aştepta o strălucită carieră, pînă cînd descoperă ceea ce în rezumat ar suna astfel: o mînă de mercenari americani, sprijiniţi de o unitate specială britanică, finanţaţi de fundamentalişti republicani, totul pus la cale de un dubios agent militar în colaborare cu nişte neoconservatori, execută o misiune secretă antiteroristă, ale cărei victime sunt persoane civile: o nevinovată mamă musulmană cu copilul ei. Totul, o mană cerească pentur presă. Bell descoperă dezastruosul deznodămînt al acestei intervenţii rapide în Gibraltar, avînd ca obiectiv capturarea unui traficant islamist de armament. Operaţiunea „Wildlife” fiind eşuată, toate urmele trebuie şterse. Bell descoperă întîmplător scandalul şi vrea să-l facă public. La finele romanului, el este pe cale de a publica pe Internet datele culese, cînd deja se aude sirena poliţiei.

Revista Der Spiegel a publicat, imediat după apariţia romanului „Adevăruri sensibile” în germană, un amplu interviu cu John le Carré, pe adevăratul său nume David Cornwell. Autorul a peste 50 de romane de spionaj, acum în vîrstă de 82 de ani, a fost el însuşi agent al serviciilor secrete britanice, între 1959 şi 1964, a acţionat la Bonn şi Hamburg, a fost şi a rămas un germanofil.

Pînă în anii 80, Războiul Rece a fost tema centrală a cărţilor lui le Carré. După aceea a scris despre relaţiile mafiote dubioase ale unor concerne farmaceutice în Africa, despre traficanţii de arme, despre terorismul islamist. Multe din romanele sale au fost ecranizate cu succes. Fostul agent secret a devenit starul internaţional al romanelor de spionaj datorită talentului, dinamismului naraţiunii şi acribicei adecvări la real a celor povestite şi întîmplate.

În mod firesc, şi dialogul la care scriitorul britanic este provocat de hebdomadarul german începe cu o întrebare vizînd realitatea dată: este Edward Snowden un erou sau un trădător? Le Carré ţine înainte de toate să-l felicite pe Snowden pentru că a făcut o treabă bună. Scriitorul britanic îşi doreşte ca Snowden să primească măcar un ordin şi să-şi recîştige libertatea. Ceea ce nu se va întîmpla. Scriitorul ştie că Rusia nu este cel mai fericit azil pentru Snowden, nu este deloc mirat de anvergura spionării de către serviciile secrete americane şi britanice pînă şi a prietenilor, fiindcă ştie că acestea culeg informaţiile după principiul aspiratorului. Efortul de prelucrare a miriadelor de date este cu totul supradimensionat faţă de slabul rezultat al investigaţiilor. Ceea ce este grav e că americanii par dispuşi să renunţe de dragul securităţii la libertatea pre care cu greu au cucerit-o.

Nici britanicii nu sunt cruţaţi de spiritul critici al lui John le Carré. Sistemul castelor sociale, adîncirea prăpastiei dintre bogaţi şi săraci, strînsa relaţie dintre Etablishment şi Secret Service îi displac profund scriitorului, chiar dacă el însuşi a făcut parte din clasa privilegiată, dar dintr-o familie destrămată. Serviciile secrete i-au oferit un refugiu, un surogat de familie, o vreme, iar la Bonn a urmărit în timpul Războiului Rece spionii ruşi.

Este perioada în care începe să scrie, cu dorinţa de a transforma universul serviciilor secrete într-o scenă a lumii. Inevitabila ambivalenţă morală a spionului este totuşi determinată de sistemul în numele căruia îşi îndeplineşte acesta misiunea. Din acest motiv nici nu a vrut să se întîlnească cu fostul şef al spionajului est-german Markus Wolf, care a slujit o dictatură şi ale cărui mîini erau bine mînjite cu sînge.

Dacă a făcut omenirea unele progrese în ultimii 50 de ani vrea să afle redactorul revistei. Răspunsul este cît se poate de limpede: Şi azi suntem confruntaţi cu dileme similare: cît de departe avem voie să mergem spre a ne apăra drepturile civile fără a le periclita, în esenţa lor?

Şi care ar fi răspunsul?

Aşa-numitul război împotriva terorismului a stricat mult şi nu aş putea spune că am tras învăţăminte din lecţiile trecutului. Cred că sunt aceiaşi bărbaţi, ceva mai bine tunşi, mai spilcuiţi, care ne explică azi de ce anchetarea cu metode medievale de tortură este necesară, de ce a ucide din aer se poate face cu o perfecţiune chirurgicală şi fără riscuri, cu toate că există pagube colaterale, de ce medicamentele trebuie testate în lumea a treia, fiindcă acolo vieţile semenilor noştri valorează mai puţin. Şi mă supăr la culme auzindu-l pe ministrul nostru de externe William Hague cînd, referindu-se la scandalul NSA, afirmă că nimeni nu are de ce să se teamă dacă nu a făcut nimic rău - o propoziţie pe care şi Joseph Goebbels ar fi fost mîndru s-o rostească.