1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Codul muncii şi manifestul de 1 Mai

2 mai 2011

Noul Cod al Muncii, care restrânge drepturile angajaţilor, a intrat în vigoare chiar în ziua de 1 Mai, ziua în care pe străzile Capitalei şi-a făcut apariţia un manifest revoluţionar incendiar.

https://p.dw.com/p/117e6
Demonstraţii de 1 MaiImagine: dapd

La prima vedere, intrarea în vigoare a noului Cod al Muncii chiar în ziua de 1 Mai pare o ironie. Sindicatele contestaseră noua lege pe un ton dramatic şi avertizaseră asupra consecinţelor înrobitoare asupra forţei de muncă. Cu toate acestea, sindicatele nu au făcut grevă, protestând numai retoric şi nici opoziţia nu şi-a luat protestele în serios de vreme ce a propus o alternativă care nu se deosebeşte prea mult de varianta guvernului.

Cine a rămas să protesteze? Într-o perioadă în care locurile de muncă sunt ameninţate nu doar la stat, dar şi în economia privată nu are nimeni cu adevărat interesul să protesteze, în afara poate a unei boeme intelectuale care şi-a făcut un ţel din a susţine cauza unei clase muncitoare definite vag şi greu de identificat în practică. Duminică prin Bucureştiul mai liniştit ca niciodată şi-au făcut apariţia, pe ici pe colo, prin locurile semnificative pentru capitalismul contemporan, cum ar fi bancomatele, un manifest intitulat „Forţa de muncă”, care denunţă alianţa dintre Putere şi Opoziţie pe seama unei clase sociale, numite de astă dată nu „proletariat”, ca în tradiţia marxistă, nu „clasă muncitoare”, ca în tradiţia dezonorată a comunismului istoric (spre deosebire de cel mitologic care continuă să facă prozeliţi), ci „forţa de muncă”.

Înnoirea terminologică sugerează că autorii manifestului nu vor să asume stalinismul, ci să reinventeze cumva o formă nouă de comunism, dar una care se anunţă, totuşi, de pe acum la fel de violentă. Căci manifestul se încheie aşa: „Într-o bună zi Mâna de lucru o să vă strângă de gât”.

Dar dincolo de fronda „artistică” manifestul conţine un mod de gândire mai general care pretinde să fie discutat.

Indiferent de cum se numeşte, „proletariat”, „clasă muncitoare” sau „mână de lucru”, e limpede că este vorba de o categorie colectivă. Aşadar revolta, fie ea şi estetizantă (în maniera avangardei literare de la începutul secolului trecut care îşi lua totuşi angajamentul social în serios), se produce în numele unor grupuri de oameni despre care se presupune că ar împărtăşi un destin comun: acela de perpetuă victimă a inegalităţilor sociale.

Manifestul în sine contează mai puţin decât ideea că „forţa de muncă” ar reprezenta o clasă socială relativ închisă în sine şi care se reproduce genealogic, aşa cum, într-adevăr, va fi fost cândva într-o perioadă de imobilism social pronunţat.

În realitate însă despre puţini oameni s-ar mai putea spune astăzi că sunt prinşi fatalmente în cadrele unei condiţii sociale fixe. Muncitorul manual de astăzi poate deveni antreprenorul de mâine, individul sărac şi aflat la limita subzistenţei poate intra în sfera clasei de mijloc, în fine, angajatul sezonier (şi poate autorul anonim al manifestului răspândit în Bucureşti de 1 Mai) poate deveni intelectualul sau artistul validat de societate şi răsplătit pe măsură. De asemenea omul fără speranţă dintr-o ţară prost organizată şi rispitoare ca România îşi poate, eventual, redobândi sentimentul demnităţii, emigrând într-o ţară cu mai multe posibilităţi. Mobilitatea socială este în continuă creştere şi extinderea UE contribuie la o şi mai mare fluidizare socială în ciuda unor restricţii temporare de diferite tipuri.

Este posibil ca după 20 de ani de „agitaţie browniană” societea românească să tindă totuşi la o stabilizare a unor structuri mai ferme şi la o stratificare mai apăsată. Dar este incontestabil că, după 1989, societatea ieşită din comunism s-a caracterizat printr-o mobilitate fără precedent în istorie, care a făcut posibile evoluţii altădată neverosimile.

Lipseşte un studiu asupra originilor sociale a celor care pot fi astăzi consideraţi învingătorii tranziţiei. Dar se poate totuşi observa (lăsând la o parte clişeul securiştilor reconvertiţi în oameni de afaceri) că destui dintre cei care au depăşit media se trag din zonele sociale cele mai umile şi care, în comunismul osificat, nu ar fi avut nicio şansă. Criteriile succesului şi mijloacele puse în joc pot fi adesea îndoielnice, dar mobilitatea ca atare a societăţii şi lichidarea vechilor restricţii şi bariere sociale este incontestabilă.

Aşadar sentimentul apartenenţei fatale la o categorie socială damnată şi care ar justifica proteste radicale şi mari mobilizări sociale este fals. Nu există o bază socială reală care să justifice prespunerea că „forţa de muncă” ar reprezenta o categorie socială distinctă, stabilă şi aptă prin urmare să devină motorul unor mari transformări sociale.

În plus, Noul Cod al Muncii care tocmai a intrat în vigoare şi despre care s-a spus că va aduce „forţa de muncă” la o stare de sclavaj, nu face, la rândul său, decât să crească mobilitatea socială, să sporească prin urmare şansele fiecăruia şi, în cele din urmă, să reducă motivele unui protest radical.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Medana Weident