1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Codul Fiscal, Iohannis şi populismul PSD-ist

Cine are dreptate în paradoxala chestiune a Codului Fiscal? PSD? Care, deloc de stânga, reduce taxe şi, naţionalist, invocă o prezumtivă "dirijare" din străinătate a preşedintelui? Sau şeful statului?

Klaus Iohannis, preşedintele României

Klaus Iohannis, preşedintele României

Mi s-a cerut să-mi spun părerea despre povestea retrimiterii în parlament a Codului Fiscal. Sunt de acord cu decizia preşedintelui, care împărtăşeşte îngrijorarea FMI? Dar cu scăderea taxelor propusă, paradoxal, de "stânga" pesedistă? Şi cine câştigă din confruntarea dintre Ponta, un PSD tot mai puţin de stânga şi tot mai populist şi un preşedinte care, prea puţin talentat ca orator, pare să-i fi lăsat în ceaţă nu doar pe liberalii săi, ci şi pe alţi români în privinţa cauzei pentru care nu e de acord cu actuala formulă de cod fiscal?

Fiscalitatea nu e specialitatea mea. Înclin să cred însă, împreună cu alţi specialişti, că o taxare cât mai redusă e în folosul cetăţeanului, atât timp cât statul său e birocratic, supraponderal şi hulpav, corupt şi rău condus, iar fondurile strânse din buzunarul omului de rând îndoapă lideri neaveniţi. Mai cred că România, cu un Ponta în fruntea guvernului, este pe cale să redevină un stat obez şi rău condus, administrat, reprezentat.

Că tocmai cuplul Ponta-Plumb din fruntea unui PSD formal de stânga solicită reducerea impozitelor şi se opune unui preşedinte aflat până acum vreo şase luni la conducerea unui partid liberal, care e, nominal, de centru-dreapta, nu-i poate suprinde decât pe observatorii neavizaţi. Ori pe cei somnolenţi, care şi-au petrecut anii şi deceniile din urmă dormitând.

Lor le-a scăpat că PSD a încetat de mult – dacă a fost vreodată - să constituie un partid cu drive ideologic, fiind, mai degrabă, o formaţiune de tip clientelar, profesionistă doar în a-şi asigura şi a-şi amplifica prin orice mijloace puterea. Una pentru care niciun populism, cu atât mai puţin cel izvorând dintr-o reducere nejustificată a taxelor, nu e prea ieftin, prea contraproductiv din unghiul intereselor naţiunii şi prea jenant spre a fi adoptat. Concomitent, nici alte partide româneşti (ca PNL) nu stau prea bine la capitolul doctrine.

Acestea fiind zise, e clar că preşedintele are motive serioase să abordeze cu neîncredere actualul Cod Fiscal. Populismul dindărătul măsurii şi contraproductivitatea unei reduceri drastice a taxelor într-o epocă în care datoriile suverane sunt surse de criză majoră, iar convergenţa politicilor fiscale şi economice pare imperativă întru apropierea României de zona euro sunt doar două din ele. Din unghi bugetar, dar şi din punct de vedere moral, e grotesc ca, sub guvernul Ponta, să se tripleze, pe de o parte, salariile demnitarilor şi să se îngraşe foşti securişti susţinători ai regimului cu pensii speciale, iar pe de alta să li se astupe gura cetăţenilor cu daruri fiscale nefinanţabile.

Nu cred, pe de altă parte, că se va putea scoate economia, cu mijloace fiscale, din zona gri şi neagră, câtă vreme statul şi administraţia lui nu s-au reformat, iar baronii locali şi naţionali continuă să sifoneze partea leului din fondurile încasate. Nu cred că amplificarea sau reducerea impozitării ar duce, în mod necesar, la crearea de noi investiţii şi deci de noi locuri de muncă. În acest scop ar fi nevoie de o ameliorare semnificativă a educaţiei, a siguranţei juridico-legislative şi, în genere, a condiţiilor cadru pentru investiţii şi transpunerea unor idei şi inovaţii.

Cred, în schimb, că aberaţia populistă a PSD are şanse mari de a le fura minţile cetăţenilor momiţi cu un cadou imaginar, de vreme ce li s-ar da cu o mână, în timp ce li se ia cu alta. Căci preşedintele şi consilierii lui nu s-au grăbit să le explice românilor clar, credibil şi pe înţelesul fiecăruia de ce tentantele propuneri PSD-iste reprezintă o capcană. E deci posibil ca, de această dată, să nu câştige nici seriozitatea preşedintelui, nici FMI, ci populismul gregar al pesedismului dezlănţuit, care, abil, se agaţă de şmecherii politice, fiscale şi morale, spre a pune în dificultate adversari bine intenţionaţi, dar cu reacţii uneori greoaie. Dacă nu chiar de plumb.