Coşmarul Beijing-ului : periclitarea Jocurilor Olimpice din cauza demonstraţiilor din Tibet

Maşini răsturnate, magazine în flăcări, tiruri de gloanţe asupra demonstranţilor şi diferite versiuni ale numărului victimelor. Evenimentele care au început cu demonstraţii paşnice împotriva dominaţiei chineze în Tibet, au escaladat în urma brutalelor intervenţii ale forţelor chineze de ordine atingând proporţiile unei orgii a violenţei şi contraviolenţei. Ce frumos putea să fie tot. Mai mult, trebuia să fie frumos, cu orice preţ. Căci eforturile depuse de chinezi au fost gigantice. Nimic din lumea asta nu este atât de gigantic, în afara nemăsuratei încrederi ale Chinei în propriile forţe. China voia să se prezinte la Beijing drept un stat modern, cu nimic mai prejos decât statele apusene, căci acesta a fost ţelul maratonului economic al ultimelor trei decenii, fără egal în istoria lumii.
Dar acum nimeni nu mai ia aminte la stadioanele uluitoare, la culisele impresionante pe fundalul cărora avea să fie pusă în scenă marea familie a popoarelor chineze care trăieşte într-o deplină armonie. Demonstranţii în straie roşii au reuşit să atragă atenţia asupra celelilalte feţe a Chinei, cea a reprimării brutale a oricărei mişcări de rezistenţă, indiferent cât de paşnică ar fi ea.
Imaginile maselor dezlănţuite care incendiază tot ce le cade în mână ne fac să înmărmurim. Escaladarea violenţei este rezultatul persecuţiei paranoice a tuturor celor care-şi revendică libertatea de opinie. Iar recentele represalii ale autorităţilor împotriva demonstraţiei paşnice a călugărilor tibetani au fost picătura care a umplut paharul. Toate frustrările reprimate de-a lungul anilor de populaţia capitalei tibetane, Lhasa, se descarcă acum sub forma unui val de vioneţă oarbă împotriva invadatorilor chinezi.
Autorităţile de la Beijing nu contenesc cu laudele de sine, în privinţa succeselor în procesul reconstrucţiei economice a Tibetului. Indicatorii creşterii economice în această regiune sunt într-adevăr impresionanţi. Dar de pe urma acestei creşterii economice, tibetanii sunt ultimii care profită. Rolul lor se limitează la completarea pitorescului peisaj prin costumele colorate pe care le poartă, aidoma figuranţilor într-un Disneyland exotic. Cu siguranţă că regimul central s-a străduit să amelioreze condiţiile de viaţă pe acoperişul lumii, care n-au fost deloc atât de roze în timpul dominaţiei propriilor lideri spirituali, pe cât ne-a imaginăm noi în Occidentul nostru transfigurat de exotismul oriental. De aceea, Beijingul nu reuşeşte să înţeleagă lipsa de recunoştinţă a tibetanilor. Adevărul este însă simplu : Ei nu şi-au ales dominaţia chineză. Nimeni nu le-a cerut părerea şi nu le-o cere nici în prezent. Cel mai puternic cetăţean al Tibetului este secretarul de partid. Acesta a fost mereu un chinez. Şi Hu Jintao, proaspăt realesul preşedinte al Chinei aprobat în funcţie de către Congresul popular general pentru următorii cinci ani, a ocupat odinioară postul de secretar de partid în Tibet. El este cel care a ordonat reprimarea sângeroasă a ultimei mari revolte tibetane în 1989.
În prezent, Beijingul nu-şi mai poate permite să acţioneze la fel de lipsit de scrupule ca atunci, deoarece China este şi ea împânzită de telefoanele celulare dotate cu camere video, iar pretutindeni poţi întâlni călători străini, potenţiali martori în cazul unor represalii brutale. Cu toate acestea, guvernul va face totul pentru a stăvili un o revoltă incendiară, nepregetând să recurgă la violenţă. În acest context însă, boicotarea Jocurilor Olimpice ar fi o strategie greşită, de care chiar şi Dalai Lama s-a distanţat. Dar, ea readuce pe tapet sensibilul subiect al respectării drepturilor omului, subiect pe care guvernul chinez s-a străduit până acum din răsputeri să-l bagatelizeze. Acest instrument trebuie folosit stringent.