1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

CNA şi violenţa publică

Una din cauzele insatisfacţiei pe care o provoacă activitatea CNA se găseşte în chiar legea audiovizualului care orientează greşit priorităţile Consiliului şi, totodată, aşteptările societăţii.

CNA provoacă, pe bună dreptate, tot mai multe nemulţumiri. Incapacitatea unora dintre membrii săi de a depăşi condiţionările politice se vede mai clar ca oricând şi apelurile la reforme, tot mai numeroase, par îndreptăţite. CNA, la fel ca alte organisme cu desemnare politică (cum este şi Curtea Constituţională), exprimă neputinţa unei societăţi de a găsi un plan mai înalt şi mai general, acolo unde interesul strict partizan se resoarbe. E în primul rând o carenţă de civilizaţie, căci nicio lege nu conţine reguli pentru autolimitare personală, pentru fair play sau obiectivitate. Tocmai de aceea schimbarea regulii după care sunt desemnaţi membrii CNA nu ar avea neapărat efectele aşteptate. Dar o reformă ar fi de dorit să se întâmple.

În primul rând ar fi bine să fie recitită şi reevaluată Legea audiovizualului care conţine prevederi nepotrivite cu o societate organizată după principiile democraţiei liberale. Legea pare foarte bine intenţionată, ba chiar perfect acordată cu cele mai democratice norme. În realitate, ea conţine, în presupoziţiile sale nerostite, câteva erori cu consecinţe negative directe şi indirecte. În articolul 10 bunăoară, se arată că acest organism are datoria să asigure ”respectarea exprimării pluraliste de idei şi de opinii în cadrul conţinutului serviciilor media audiovizuale transmise de furnizorii de servicii media audiovizuale aflaţi sub jurisdicţia României ”

Este cel puţin ciudat să pretinzi fiecărei televiziuni şi post de radio să exprime toate punctele de vedere. Este, de fapt, un nonsens, căci tocmai de aceea a fost instituită libertatea de a înfiinţa oricând un nou canal, pentru ca, prin simplă diversitate, să fie cuprinse cât mai multe perspective. Pluralismul în democraţie se împlineşte prin diversitatea neîngrădită a surselor de informare şi nu prin cuprinderea lui în fiecare sursă în parte. Nu fiecare post TV ar trebui să fie pluralist, ci pluralismul se obţine prin libertatea de a emite pentru oricine ar avea ceva de spus. La fel este şi în politică: pluralismul orientărilor nu se cuprinde în fiecare partid, ci se obţine prin multiplicarea partidelor. Ce ar fi dacă am aplica art. 10 la posturile de televiziune religioase? Sau la cele care, dimpotrivă, ar cultiva cu predilecţie spiritul ludic şi ironic al postmodernităţii? Sunt legitime aceste posturi într-o societate liberă? Evident că da, dar, aplicându-le legea românească, ar trebui să le amendăm cu severitate.

Este ciudat că acest lucru nu a fost observat până acum, dar legea audiovizualului a fost scrisă cu mentalitatea FSN din anii 90, atunci când Ion Iliescu anunţase că Frontul urma să cuprindă toate orientările într-o singură organizaţie. Este clar că asistăm la un fel de a proiecta principiile democraţiei liberale pe un fond monopolist. Dacă în România ar exista un singur mare post de televiziune, atunci ar fi logic să-i pretinzi ”exprimarea pluralistă de idei” şi ar fi necesar să institui un organism care să vegheze la respectarea acestei condiţii.

E uşor de înţeles că acest articol 10 nu a fost respectat niciodată, deoarece este pur şi simplu inaplicabil. Singurele situaţii în care s-a încercat punerea lui în aplicare au fost campaniile electorale, când s-au cerut posturilor TV să organizeze dezbateri ”echilibrate”, cu toţi candidaţii sau cu reprezentanţii tuturor partidelor. Rezultatul acestor condiţionări a fost mereu un fiasco.

O consecinţă majoră a acestei legi este că orientează cu totul greşit priorităţile CNA şi, totodată, aşteptările societăţii. Se crează impresia că CNA ar trebui să vegheze pentru ca diferitele posturi să nu fie excesiv partizane şi să nu promoveze doar anumite puncte de vedere în detrimentul altora. Or, cu siguranţă că nu aceasta ar trebui să fie menirea CNA, care nu are a se amesteca în politica editorială a unei televiziuni particulare. Se mai spune în art. 10 că ar trebui să existe ” un raport echilibrat între serviciile de programe cu acoperire naţională şi serviciile locale, regionale ori tematice”. Observăm iarăşi vechea gândire socialistă, care se considera răspunzătoare simultan şi de centru şi de periferie. Este ca şi cum nu ar exista decât posturi care emit de la Bucureşti şi care ar fi obligate să cuprindă şi informaţii din teritoriu. Dar articolul acesta sugerează iarăşi că CNA ar fi îndreptăţit să se amestece în conţinutul programelor.

Ceva mult mai important este lăsat însă pe seama unei formulări incomplete şi neglijente. Se spune de pildă că CNA are obligaţia să asigure ”protejarea demnităţii umane, a dreptului la propria imagine şi protejarea minorilor”. Abia acestea sunt obiective legitime ale unui organism de reglementare audiovizuală. Dar, aşa cum vedem, formularea e firavă şi nu spune tot ce ar trebui spus. Legea audiovizualului nu ar trebui să se ocupe de ”pluralismul” ştirilor care se realizează de la sine prin diversitatea posturilor sau în anumite cazuri prin selecţie de piaţă, ci de limitarea violenţei publice.

Aceasta ar trebui să fie principala misiune a CNA: de a sancţiona atacurile brutale la persoană şi acţiunile vădite de discreditare îndreptate împotriva unora sau altora. Să spui ”dreptul la propria imagine” e şi prea slab şi, oarecum, impropriu, căci orice critică, fie ea delicată în expresie, distruge buna imagine despre sine a celui vizat. Marele egolatru care este personajul public din România nu poate fi atins nici cu o floare fără să nu se simtă lezat, aşa încât a vorbi despre dreptul la propria imagine e totuna cu a legitima restrângerea libertăţii cuvântului. În schimb a vorbi de violenţa publică şi de agresiuni verbale inacceptabile este mult mai precis şi mai eficient.

Or, dacă s-ar preciza încă din titlul că CNA nu are a se amesteca în conţinutul programelor şi că misiunea sa de bază este să prevină şi să limiteze violenţa publică, atunci şi membrii consiliului desemnaţi politic ar avea alte aşteptări cu privire la propria misiune. Imparţialitatea ar fi un pic mai uşor de atins, căci nu opinia politică subiectivă ar fi sancţionată, ci doar violenţa ei.