1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Clivajul memoriilor

Se apropie ziua de 23 august. Ce importanţă are, în prezent, această zi pentru istoria şi democraţia românească? Şi ce semnificaţii se desprind din incapacitatea noastră de a evalua consensual cele petrecute atunci?

Există mai multe memorii. Prea multe pentru un continent insuficient integrat, ca Europa. Prea multe pentru o ţară mică, dezbinată şi adesea fatalistă, precum România.

Unele din marile obstacole din calea integrării europene mi se par a fi interpretările diferite, disjuncte, uneori diametral opuse ale celor două sisteme totalitare care au mutilat continentul de-a lungul nefericitului veac XX. La 23 de ani de la prăbuşirea sistemului comunist în Europa mulţi esteuropeni continuă să vadă trecutul altfel decât vesteuropenii. Iar în răsăritul continentului variile etnii continuă să-şi cultive propria versiune de trecut istoric.

Altfel decât istoriografia occidentală, mulţi esteuropeni consideră catastrofa nazistă, cu tot cu exterminarea evreilor, (pe care o neagă sau o relativizează net mai mulţi, în răsărit, decât în vest) ca fiind de dimensiuni mai reduse în comparaţie cu dezastrul stalinist.

La mare distanţă de opinia celor mai mulţi germani, pentru care hitlerismul, şi mai cu seamă Holocaustul comis de nazişti în numele poporului german, constituie căderea absolută în barbarie, un tulburător hiat al civilizaţiei, fără precedent şi fără egal, în estul Europei lucrurile stau, pentru mulţi, altfel.

În România, de pildă, arhetipul răului e depistat cel mai adesea, la comunişti, la crimele în masă comise la Canal, la Gherla şi în celelalte închisori ale regimului instalat de sovietici, iar nu în Holocaustul românesc. Şi nici în crimele, mai puţine, săvârşite de poliţia politică a regimului Ceauşescu.

Alt clivaj profund vizează interpretarea dată în România unui moment extrem de controversat. E vorba despre debarcarea şi arestarea lui Ion Antonescu la 23 august 1944.

Evenimentul, care în mod cert a scurtat durata războiului şi a coşmarului nazist, salvând nenumărate vieţi, inclusiv româneşti, e cotat frecvent drept un moment sumbru şi nefast. Deformaţi de mitologia comunistă şi programaţi să deteste ziua celebrată decenii la rând ca sărbătoare naţională, nu puţini îl consideră o trădare, care ar fi prefaţat cataclismul comunist. În realitate, ar trebui să fie calificat drept salutar şi luminos din perspectiva destinului democratic al ţării, ca un veritabil act de naştere al unei virtuale Românii libere şi demne, aşa cum, de fapt, a fost.

Că, din pricina ocupaţiei sovietice, România nu s-a putut bucura de libertatea câştigată prin debarcarea dictatorului fascist şi a devenit, ca şi Cehoslovacia, Ungaria şi Polonia, victima expansionismului stalinist nu e, în fond, vina actului de la 23 august 1944. Şi nici vina regelui nu este, sau a forţelor democratice în frunte cu Iuliu Maniu.

Acest autentic mucenic naţional, martirizat de comunişti şi obturat programatic în conştiinţa colectivă de pseudo-eroi ai vulgatei ultranaţionaliste a pus în repetate rânduri umărul la refacerea parteneriatului cu democraţiile occidentale şi la spargerea nefastei alianţe cu naziştii. O alianţă care, nu trebuie uitat, plasase şi România, alături de restul Europei fasciste, pe axa barbariei.

Cine mai ştie azi, în România, că Maniu protestase din răsputeri împotriva dictatului de la Viena, a ruperii nordului Transilvaniei din trupul ţării, dictat nazist acceptat în mod ruşinos de Antonescu? În timp ce îngroaşă o părelnică "vină" a antiantonescienilor, care au intrat în acţiune la 23 August, nu puţini îi găsesc totuşi, dictatorului fascist, circumstanţe atenuante. În condiţiile date n-ar fi putut acţiona altfel, afirmă, în mod fals, aceste voci. Realitatea este că, în epocă, unii oameni de stat şi-au păstrat demnitatea, iar alţii şi-au pierdut-o, în ciuda afişatelui lor naţionalism.

Absenţa unui consens istoric în anumite zone ale Europei ex-comuniste, transformă emergenţa unor modele şi repere care să contribuie la consolidarea definitivă şi irevocabilă a democraţiei într-un proces extrem de anevoios.

Gâlcevile generate de imaginea regelui Mihai sunt elocvente. O parte substanţială a dificultăţilor întâmpinate de forţele de centru-dreapta din România în efortul de a se regrupa şi integra spre a forma o opoziţie unită, capabilă să ţină piept majorităţii guvernamentale se datorează tocmai absenţei consensului istoric şi unui set comun de repere şi modele.

Pe de altă parte, perpetuarea clivajului memoriei e pernicios şi la nivel european. E cu totul regretabil şi condamnabil dacă, în occident, se tinde spre amnezie în raport cu grozăvii de tipul fenomenului Piteşti, sau cu asasinate precum cel căruia i-a căzut victimă Babu Ursu în beciurile poliţiei politice ceauşiste.

Nu mai puţin intolerabile şi, în fond, antieuropene sunt tentativele reţelei mafiote, securisto-legionare, de reabilitare pe linie ultranaţionalistă a regimului Ceauşescu, ori de relativizare a crimelor antonesciene şi, nu în ultimul rând, a Holocaustului românesc.