1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Clinci americano-israelian şi ordinea mondială

O cuvântare furioasă la adresa aşezărilor israeliene, rostită de şeful diplomaţiei americane, a stârnit replici energice şi critici acide atât la Ierusalim cât şi în SUA. Problema ei vizează întreaga lume.

Dacă evreii ar "conduce" lumea, cum susţin unii conspiraţionişti, ne-am afla în faţa maximei perplexităţi. Ne-ar ului conflictul dintre Israel şi superputerea americană. Pe care evreii sunt departe de a o conduce, dar îi suportă o prietenie ce-a început să semene a ostilitate deschisă. Exacerbând un recent litigiu, şeful diplomaţiei SUA, John Kerry, fost candidat democrat la preşedinţia SUA, înainte de a deveni ministrul de externe al administraţiei Obama, a şfichiuit, verbal, aşezările evreieşti, situate pe 1,7 % din teritoriul de pe malul apusean al Iordanului, în ţinuturile biblice Iudeea şi Samaria.

Căci, potrivit şefului diplomaţiei americane, aşa-numitele „colonii” israeliene ar constitui un impediment major în calea „soluţiei celor două state”, israelian şi palestinian. Ele ar reprezenta, implicit, un blocaj nu doar în calea unei păci durabile, ci, (din raţiuni prezumtiv  demografice) şi a „singurei modalităţi” de garantare a existenţei, pe viitor, a unui stat care să fie "simultan şi evreu şi democratic”.

Or, neexplicată în alocuţiunea sa ca şi la ONU rămâne o stranie prezumţie. În  speţă, că prezenţa evreilor la est, deci dincolo de aşa-numita "linie verde", demarcând cele două tabere în armistiţiul arabo-israelian din 1949, ar împiedica pacea în regiune, torpilând-o mai abitir decât prezenţa arabilor la vest, în speţă dincoace de ea.

"Colonii", "ocupaţie", teritorii "controversate"

La prima vedere, discursul lui Kerry nu e nici nou, nici revoluţionar. Şeful diplomaţiei americane a repetat vechea mantră a stângii globale, care susţine revendicările arabe asupra teritoriilor numite, o vreme, cisiordaniene şi alintate, de progresişti, ca „teritorii palestiniene ocupate”. În fapt, intonând-o deschis, în final de mandat, când nu mai are de dat socoteală, ori de pierdut ceva, Obama a plasat America nu doar într-un clinci dur cu statul evreu, ci a propulsat-o într-o derivă fără precedent. La urma urmei, democraţiile sunt aliate care, într-o lume a terorismelor globalizate, a ascensiunilor extremiste, a expansiunii dictaturilor şi provocărilor antioccidentale de inspiraţie moscovită, au imperativă nevoie de loialitate mutuală. În fond, mai mult decât oricând în trecut.

În ciuda acestei nevoi, Washingtonul şi-a continuat jocul cu focul aprins de o rezoluţie adoptată de Crăciun. Virulent antiisraeliană, ea fusese introdusă şi susţinută între altele de ţări ca Senegal şi Malaysia, care violează sistematic drepturile omului, sau îşi înfometează pe deasupra propria populaţie, ca Venezuela. Or, documentul înfierează singura democraţie din Orientul Mijlociu.

Neobligatorie pentru părţile implicate, dar profund nocivă ca semnal politic, rezoluţia condamnă şi ea aşezările evreieşti din teritorii. Pe care uită să le califice drept „controversate”, aşa cum ar trebui, în termenii unui drept internaţional neinterpretat unilateral. Le numeşte „palestiniene” şi „ocupate”, deşi includ între altele cartierul evreiesc din Ierusalim, vechi de mii de ani, iar statutul lor rămâne de stabilit prin negocieri, de preferinţă bilaterale.

Or, potrivit unor experţi avizaţi, teritoriile în cauză n-au fost ocupate realmente decât de egipteni şi iordanieni, până în iunie 67, Israelul, urmaş legal şi de drept al fostei colonii britanice Palestina, recucerindu-şi atunci părţi din propriul teritoriu, într-un război defensiv, perfect legal.

O abţinere nedemocratică, dacă nu antisemită

Washingtonul a promovat şi a permis totuşi adoptarea de Crăciun a rezoluţiei printr-o abţinere de la vot cu totul insolită. Decizia a contrariat cutume democratice şi a întrerupt o tradiţie politică de multe decenii a SUA. Căci s-a produs în contra voinţei poporului american, reprezentat prin Congres. Şi a avut loc în pofida sfatului expres al preşedintelui american ales.

În replică, s-au formulat condamnări aspre la adresa lui Obama şi a terţetului demnitarilor în frunte cu John Kerry, păstorind nefericita politică externă a superputerii. Care e la capătul unui număr de opt ani de coşmar. Răstimp, în care lumea liberă s-a sfrijit şi chircit progresiv. Căci SUA s-au retras repetat din faţa unor ofensive şi genociduri teroriste, în Irak, Afganistan, Libia sau Siria. S-au repliat în faţa agresiunilor multiple ale tiraniei de la Moscova. Au permis celor mai diverse dictaturi să-şi facă de cap. Au dat liberă trecere expansiunii comunismului chinez. Şi au încurajat, indirect, comiterea de crime în masă, de război şi împotriva umanităţii.

Încât unele reacţii la cuvântarea şefului diplomaţiei SUA, de pildă a senatorului democrat american Chuck Schumer, ori a premierului israelian Beniamin Netanyahu, par absolut fireşti şi de bun simţ. Schumer, care va conduce pe viitor grupul democrat din Senat, şi-a luat colegul de partid peste picior. I-a evidenţiat "amnezia” care l-a determinat pe Kerry să menţioneze Gaza, uitând că evacuarea ei completă, de către israelieni (care şi-au desfiinţat aşezările în 2005) n-a adus pacea. În schimb a transformat fâşia într-o bază teroristă şi în rampă de lansare a tirurilor de rachete transformând în ţintă populaţia civilă, israeliană.

Dacă trecutul nu-l îndreptăţeşte, nici prezentul nu pare a justifica în vreun fel discursul lui Kerry. „Întregul Orient Apropiat şi Mijlociu este în flăcări, state întregi se prăbuşesc, terorismul face ravagii, iar şeful diplomaţiei (americane) atacă timp de o oră întreagă singura democraţie din regiune?” - s-a indignat Beniamin Netanyahu.

Retorica sa întrebare ca şi observaţia  premierului israelian, potrivit căreia pe Kerry nu-l interesează faptul că „Israelul este singura ţară din regiune în care credincioşii creştini pot celebra în liniste Crăciunul”, trimit la probleme serioase care nu privesc doar conflictul cu islamismul, relaţiile cu lumea arabă şi islamică şi raporturile bilaterale, americano-israeliene, ci întreaga ordine mondială.

Strâmba conducere a lumii faţă cu viitorul apropiat

Deşi globalizată, deşi doldora de litigii complexe riscând să ducă la un incendiu de proporţii, poate chiar mondial şi nuclear, lumea nu se poate aştepta la rezolvarea rapidă a acestor conflicte. Căci, din păcate, continuă să fie afectată ori patronată de majorităţi, organizaţii şi conduceri fie inepte, fie frizând antisemitismul, ori afectate de antisemitism sadea, care şi-au compromis, ca atare, credibilitatea.

Pe final de mandat însuşi secretarul general al ONU a regretat obsesia evreiască mutilând organizaţia mondială, de vreme ce Ban Ki Moon a deplâns explicit "deceniile de manevre politice care au creat un volum disproporţionat de rezoluţii criticând Israelul”.  Zecile osândiri ale Israelului adoptate anual în Adunarea Generală ONU, în Consiliul ONU pentru Drepturile Omului, ori la UNESCO, unde muntele Templului din Ierusalim şi Zidul Plângerii s-au văzut deiudaizate şi islamizate, depăşesc numeric toate rezoluţiile privind Siria, Coreea de Nord, Iranul şi Sudanul la un loc!

Aceasta nu înseamnă că aşezările evreieşti din teritoriile controversate n-ar constitui o problemă. Ci, doar, că rezolvarea ei, ca şi a altor conflicte de interes global sau regional, va întârzia cât timp instanţele şi puterile care ar putea să ajute manifestă ipocrizie, rea-credinţă şi rea-voinţă. Cât timp, în frunte cu superputerea, răstălmăcesc unilateral istoria, experienţa şi termenii dreptului internaţional. Cât timp cer concesii impracticabile şi pernicioase democraţiilor, dar susţin refuzul realităţilor date şi, implicit, al negocierilor directe, de pildă cu Ierusalimul, stimulând perpetuarea respingerii dreptului la existenţă al statului evreu şi, ca atare, extremismul. 

Dar nu pot fi consideraţi Obama şi Kerry nevinovaţi, căci fie au dreptate să forţeze mâna Ierusalimului, în interesul democraţiei israeliene, cum crede fără argumente bune  T. Friedman, în New York Times, fie sunt, măcar, bine intenţionaţi în prezumtivul lor progresism, poate naiv?

Din păcate, nu orice naivitate este inocentă. Liderii sunt obligaţi să dea dovadă de mai mult decât de bune intenţii. În speţă, să aibă nişte informaţii şi nişte competenţe. Dacă nu dispun de ele, sunt siliţi să nu se încumete să schimbe din temelii,  fără legitimitate suficientă, ceea ce au pus pe picioare, cu amplu efort intelectual, moral şi politic, precum şi cu deplină acoperire democratică, predecesori mai învăţaţi.