1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Societate

Clarificări la tema libertăţii şi a limitelor sale

Democraţia occidentală are o dimensiune metafizică constitutivă care ne îngăduie să vorbim simultan despre libertate nelimitată şi despre limitarea libertăţii. E un paradox aparent.

Dezbaterea publică despre libertatea de opinie suferă de prea multe confuzii şi imprecizii. Unii spun că libertatea de a vorbi în public trebuie să fie nelimitată, alţii că, dimpotrivă, trebuie să existe, totuşi anumite limite. În realitate cele două poziţii nu se exclud, ci, dimpotrivă, ele pot coexista în deplină armonie.

Mai întâi să lămurim motivaţiile. Cei care au pledat pentru moderaţie în exprimare au avut în vedere poziţia comunităţilor religioase în democraţia modernă şi riscul ca acestea să fie, încetul cu încetul, stigmatizate. În România este vorba cu precădere de oameni preocupaţi de destinul Bisericii Ortodoxe şi care s-au pronunţat împotriva evacuării simbolurilor religioase din viaţa publică.

Apărătorii libertăţii ”nelimitate” au fost însă mai cu seamă ziarişti sau scriitori, oameni care au făcut din scrisul lor o profesie şi pentru care libertatea cuvântului este vitală. Au existat şi alte motivaţii cum ar fi o identificare empatică cu violenţa islamică sau, dimpotrivă, dorinţa secretă ca tot ce este religios să fie stigmatizat şi marginalizat cu totul. Dar pe acestea le lăsăm deoparte ca nelegitime, căci ele sunt chiar acele extreme care alimentează violenţa de toate felurile.

Nu încercăm să vorbim în numele nimănui, ci doar să limpezim cele două afirmaţii din punct de vedere logic şi, prin urmare, obiectiv. Apărătorii ”libertăţii de expresie” (am arătat cu altă ocazie capcanele acestei evoluţii semantice) au avut în vedere planul legal. Ei s-au temut şi se tem că ar putea apărea o lege care să le spună ce nu au voie să critice şi ce nu au voie să spună. Iar temerea lor e îndreptăţită, căci oficianţii puterii au folosit mereu circumstanţele pentru a argumenta în favoarea unei noi limitări a libertăţilor. Să spunem prin urmare că apărătorii ”libertăţii nelimitate” a cuvântului nu sunt neapărat nişte blasfemiatori potenţiali, ci pur şi simplu persoane care consideră că nu trebuie să existe limitări de ordin legal. Potrivit acestui punct de vedere, statul trebuie să garanteze un cadru foarte larg în care fiecare să poate exprima o opinie fără teama de a fi amendat, închis sau agresat de oricine nu ar fi de acord. Chiar şi blasfemia ar trebui îngăduită din punct de vedere legal.

Ceilalţi însă, care au făcut apel la moderaţie şi limitarea libertăţii, au privilegiat planul moral. Au existat şi câteva sugestii, confuze, privind limitarea legală, dar în principiu limitarea propriei exprimări nu are legătură cu legea şi cu teama de pedeapsă, ci cu delicateţea sufletului şi cu preocuparea pentru o convieţuire armonioasă. Apelul la ”limitarea libertăţii” este, în esenţă, un apel la limitarea de sine, la obiectivare şi la epurarea exprimării proprii de ceea ce este idiosincratic şi discreţionar. Am putea presupune că cei care vorbesc despre nevoia limitelor sunt cei care înţeleg cel mai bine diferenţa dintre ”libertatea cuvântului” şi ”libertatea de expresie”. A pune limite înseamnă să nu-ţi îngădui gesturi obscene sau bolboroseli groteşti.

În ceea ce au legitim, cele două poziţii nu se exclud deloc. Ele trăiesc pur şi simplu în planuri diferite. De altfel e de mirare că mai sunt persoane care nu fac bine distincţia dintre legalitate şi moralitate.

Dacă Islamul radical suprapune legea morală peste legea civilă şi organizarea religioasă peste cea politică, occidentul laic separă, în directă tradiţie creştină, morala de lege şi statul de biserică. După cum spune francezul Marcel Gauchet, ”cetatea omului este opera omului, astfel încât de-acum încolo e o impietate, chiar şi în ochii celui mai zelos credincios de pe meleagurile noastre, să amesteci ideea de Dumnezeu cu ordinea care ne leagă şi cu dezordinile care ne dezbină. Am devenit, pe scurt, metafizic democratici”(„Religia în democraţie”, 1998).

Prin urmare putem revendica asiduu o libertatea cât mai largă pe planul legalităţii şi recoamanda, simultan, o autolimitare prevenitoare.