În această zi șefa statului, Maia Sandu, a chemat cetățenii să sărbătorească împreună începerea negocierilor de aderare a Moldovei la Uniunea Europeană.
A fost un eveniment efervescent: steaguri tricolore și ale UE, fanfară, recitaluri ale interpreților autohtoni. Celor câteva sute de cetățeni veniți pe treptele Președinției să se bucure de decizia din 14 decembrie de la Bruxelles le-a vorbit Maia Sandu și șeful Delegației UE la Chișinău, Janis Mazeiks. Este, cu siguranță, un moment de cotitură pentru destinul unui ținut prea urgisit de istorie, Basarabia, pentru care trebuie să felicităm actuala guvernare – credibilitatea și eforturile sale de a îndeplini precondițiile enunțate de europeni au generat acest succes.
Absența fizică a scriitorilor de la evenimentul de la Președinție, deplorată de Mihai Poiată, poate avea mai multe explicații, de pildă: într-o zi de duminică unii nu se aflau în Chișinău, alții au aflat prea târziu sau nu le place „dizolvarea” în mulțime. Mă gândesc însă și la alte cauze, de ordin psihologic și rațional, ale reticenței de care „suferă” intelectualii. E greu să te bucuri de integrarea europeană, cu războiul în preajma hotarelor tale și cu crizele pe care le trăim de câțiva ani.
Precedentele dezamăgiri
Euforia începerii negocierilor de aderare îmi dă o senzație de déja vu. Am mai trăit asemenea „răscruci ale destinului” și de fiecare dată speranța a eșuat în dezamăgire și-n dezolare. „Blestemul locului”, ar spune un cronicar din vechime.
Am trăit prima dată o asemenea stare echivocă în ziua de 27 august 1991, când în uralele sutelor de mii de oameni adunați în Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău, noii lideri democrați au proclamat independența Republicii Moldova. Mulți dintre noi au așteptat altceva. Independența venea ca o consecință a destrămării imperiului sovietic, era o realitate. Să o și proclami însemna să comiți o tautologie. Adevăratul act de curaj ar fi fost reunirea cu România, abia aceasta ar fi însemnat „înlăturarea consecințelor Pactului Ribbentrop-Molotov”, la care se face referire în Declarația de independență. Statul moldovean independent a ajuns în scurt timp o feudă a mafiilor post-sovietice, a căzut într-o altă o formă de vasalitate față de Rusia. Sigur, există argumente care explică de ce în 1991 a fost proclamată independența și nu re-Unirea, dar eu nu pe ele le discut acum, ci evoc deziluzia pe care am trăit-o.
Al doilea moment de exultare colectivă s-a consumat în primăvara lui 2014, când Moldova a semnat Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană, obținând eliminarea vizelor de călătorie în spațiul comunitar. Alianța celor trei partide de la guvernare (PLDM, PL și PD) era deja puternic erodată din interior de interesele divergente ale liderilor. În același an s-a produs furtul miliardului de dolari din sistemul bancar, iar în 2015 – destrămarea alianței și instaurarea „statului captiv” al lui Plahotniuc.
Azi, bucuria începerii negocierilor cu UE e bruiată de știrile tot mai neliniștitoare de pe frontul ucrainean, unde balanța tremură, indecis, între cei doi beligeranți, după ce ne-am obișnuit cu gândul că Rusia nu mai poate obține victoria. Cât pentru mulți moldoveni, începerea negocierilor de aderare la UE nu e o veste foarte relevantă, sărăcia, scumpirile și grijile cotidiene sunt mult mai preocupante.
Care e totuși realitatea?
„Președintele Zelenski respinge ideea că Ucraina este pe punctul de a pierde războiul cu Rusia”. Doar un asemenea titlu din presa română, care citează surse străine, e în stare să te angoaseze. Prea abruptă această schimbare de ton și de conținut în analizele stărilor de lucruri de pe front sau... poate nu am știut noi realitatea?
La recenta sa conferință „în fața națiunii”, Putin s-a arătat foarte încrezător și relaxat, reluându-și vechea mantra despre „denazificarea și demilitarizarea Ucrainei”, după ce a părut că-și mai reduce din ambiții ca urmare a succeselor armatei ucrainene. Contraofensiva din vară a Kievului însă s-a împotmolit în câmpurile minate rusești. Ucrainenii au rămas fără muniții acum, la sfârșit de an. Va mai trece timp până când avioanele F16 vor survola liniile inamice. Ajutorul financiar american și european pentru înarmarea Ucrainei e blocat.
Pe 19 decembrie 2023, generalul Michel Hoffman, șeful armatei belgiene, citat de Politico, avertiza că dacă va învinge în Ucraina, țintele proxime ale Rusiei vor fi Republica Moldova și Țările Baltice. Putin deja a amenințat Finlanda că va aduce armată la granița comună, după ce această țară a fost primită în NATO. Dar dacă țările din nord se pot adăposti după scutul american, Republica Moldova rămâne descoperită – o știam încă de la începerea invaziei rusești în Ucraina. Noutatea este că acest avertisment reapare în declarațiile unor oficiali din Vest, după aproape doi ani de război în care Ucraina a rezistat, ba chiar a avut străpungeri spectaculoase.
Paradoxurile istoriei
Suntem într-o situație neunivocă. Fără a diminua meritele actualei guvernări de la Chișinău în frunte cu președinta Maia Sandu – garantul moral al Republicii Moldova –, datorăm șansele de aderare la UE unui covârșitor factor geopolitic: revanșismul rusesc (aici chiar nu știi cum să scrii: „datorită” sau „din cauza” – un echivoc logic și etic deopotrivă). Trebuia să înceapă Putin un război la scară mare în Ucraina, pentru ca liderii occidentali să înțeleagă că nu mai pot admite „spații gri” între Uniunea Europeană și Rusia.
Un paradox istoric: fără un mare dezastru în est, Moldova ar fi băltit încă mulți ani la periferia Lumii libere. La fel ca în 1918, când Unirea Basarabiei cu România s-a înfăptuit în tranșeele primei conflagrații mondiale. În limbaj politologic se cheamă „fereastră de oportunitate”, care uneori se deschide, dar mai mult stă închisă.
De când lucrurile pe front s-au complicat, începe să se contureze o teribilă competiție între Putin și Uniunea Europeană. Rușii nu negociază, urcă pe tancuri și pornesc spre Apus. Rușii se întind până acolo unde sunt lăsați să se întindă. Cum nu pun preț pe frontiere, pe acorduri internaționale și cum nu le pasă de viețile omenești, nu vor pregeta să ne atace, dacă ar avea posibilitatea. De aceea mi-ar da mai multă încredere și liniște sufletească vestea că Moldova nu va fi lăsată singură în fața agresorului. Doar așa m-aș putea bucura cu adevărat de acordul din 14 decembrie de la Bruxelles. Dacă vom fi liberi, vom adera la Uniunea Europeană. Dacă nu vom fi, nu vom adera.