1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Cine sunt cei de pe primele locuri pe liste

Din experienţa ultimilor ani putem spune că sistemul electoral cu liste închise a provocat scandaluri indecente. Nimeni nu pare dispus să recunoască superioritatea altuia şi nu acceptă să-şi cedeze locul.

România practică un sistem de listă închisă, oferind partidelor dreptul de a stabili singure ordinea candidaţilor. Un partid poate calcula cu aproximaţie numărul de locuri eligibile, ceea ce declanşează o competiţie acerbă pentru ordinea de pe listă. Ţinând seama de configuraţia politică din România, niciun candidat aflat mai jos de poziţia a 15-a nu are nicio şansă de a fi ales. Prezenţa acestora pe liste ţine mai mult de o obligaţie formală. Dacă un partid care speră să obţină peste 30% din voturi îşi poate îngădui o oarecare largheţe în stabilirea candidaturilor, PDL, Forţa Civică, Mişcarea Populară (încă neînscrisă oficial) au mari probleme cu ordinea de pe listă. Numărul aspiranţilor este mult mai mare decât cel al locurilor eligibile, ceea ce a provocat în bună măsură divizarea multiplă a opoziţiei şi multiplicarea listelor. Pur şi simplu opozanţii nu au reuşit să se înţeleagă privind ordinea candidaturilor şi atunci s-au separat.

Dar dacă s-ar fi optat pentru un sistem de liste deschise? Atunci ordinea iniţială de pe buletinul de vot nu ar fi avut nicio importanţă. Alegătorii ar fi indicat propriile preferinţe şi în funcţie de acestea la sfârşitul procesului electoral s-ar fi stabilit şi ordinea în care se repartizează mandatele. Traian Băsescu a acuzat-o pe Monica Macovei că face compromisuri nedemne cu Vasile Blaga ca să obţină un loc eligibil. Teodor Baconschi, Adrian Papahagi au plecat din PDL convinşi că nu au nicio şansă şi acuzându-l pe Traian Ungureanu că şi-a trădat prietenii ca să rămână în graţiile şefului de partid. Toate aceste scandaluri care au dăunat imaginii dreptei prezidenţiale nu ar fi avut loc dacă s-ar fi practicat un sistem de liste deschise. Candidaţii ar fi ştiut de la bun început că se supun nu doar unui scrutin de listă, ci şi unui scrutin uninominal şi că nu şefii de partid, ci alegătorii sunt cei care le vor hotărî soarta.

Să ne amintim că acelaşi sistem electoral păcătos a provocat şi schisma din 2009, atunci când fiica preşedintelui urma să candideze la europene pe listele PDL. Dacă ar fi existat sistemul de liste deschise, prezenţa Elenei Băsescu nu ar mai fi părut unora atât de scandaloasă, căci nu partidul hotăra în cele din urmă, ci alegătorii. Dar fiica preşedintelui urma să ocupe o poziţie eligibilă în detrimentul altuia. Ulterior partidul a recurs la o altă variantă, dar răul fusese făcut. Este posibil ca şi astăzi candidatura Elenei Băsescu să creeze mari probleme în micile grupări prezidenţiale surescitate deja de o supraofertă, dar până astăzi subiectul a fost tratat cu mare discreţie.

Cine e vinovat de toate acestea? Lipsa virtuţii? Cu siguranţă că o conduită virtuoasă ar fi fost preferabilă. Dar oamenii sunt cum sunt şi legiuitorul este chemat să dea legi care să ţină seama de toate datele realităţii. La limită, dacă oamenii ar fi virtuoşi nici nu ar mai fi nevoie de o ordine legală, cu restricţii, cu pedepse şi recompense. Să lăsăm aşadar discuţia despre morală deoparte şi să vedem ce se poate face în condiţiile cunoscute.

Din experienţa ultimilor ani putem trage concluzia că sistemul electoral cu liste închise a provocat scandaluri indecente. Nimeni nu pare dispus să recunoască superioritate altuia şi, prin urmare, nu acceptă să-şi cedeze locul. Nu întâmplător intelectualii afiliaţi la dreapta au tratat cu oarecare insistenţă tema aceasta a ordinii naturale şi a ierarhiilor implicite bazate pe ”admiraţie”. Dacă ar fi să identificăm care ar fi, în viziunea intelectualilor de dreapta, cea mai mare virtute politică, ar trebui să vorbim, probabil, în primul rând despre ”admiraţie” ca o condiţie elementară a unei ordini sociale sănătoase. ”Admiraţia” reglează raporturile de competiţie, stabileşte priorităţile, dar garantează totodată şi solidarităţile reciproce. În această viziune, omul care nu e capabil de admiraţie este predispus invidiei şi resentimentului. Înţelegem acum de ce ”resentimentul” a devenit şi el o temă predilectă şi de ce a revenit mereu cu atâta insistenţă. La dreapta există însă mult mai multe persoane care nu gustă discursul despre virtuţile morale şi pentru care ierarhiile derivă din avere sau din charismă.

Experienţa ne-a arătat aşadar că ordinea spontană reieşită dintr-o intimă acceptare virtuoasă este nerealistă. Din nefericire e mereu nevoie de reguli şi atunci nimic nu este mai firesc decât să delegăm această sarcină imposibilă alegătorilor. Am putea institui tragerea la sorţi ca tehnică de selecţie, dar pentru că ea nu merge în condiţiile democraţiei de masă, e bine să ne limităm la soluţiile cunoscute şi verificate. Un sistem electoral de listă deschisă care să lase alegătorilor libertatea de a-şi exprima preferinţele pare cea mai bună soluţie la problemele româneşti. Partidul are totuşi prerogativa selecţiei iniţiale, va avea pe mai departe cea mai mare responsabilitate în desemnarea viitorilor deputaţi europeni, dar ordinea de pe listă va fi lăsată, democratic, la dispoziţia alegătorilor.

Din păcate modificarea legii electorale nu mai este posibilă. Se spune că nu este bine ca legea electorală să fie schimbată cu mai puţin de un an înainte de alegeri. Dar şi regula aceasta, ca multe altele, este interpretată mecanic. Ideea este să nu se creeze avantaje pentru anumiţi competitori în detrimentul altora, să nu fie perturbată semnificaţia alegerilor, dar în cazul acesta nimeni nu ar avea nimic de pierdut, ci numai de câştigat. Cu excepţia acelora care au deja asigurate primele locuri pe liste.