Cine se opune descentralizării

Din toate discuţiile de până acum a reieşit că cele mai multe obiecţii sunt legate de serviciul de ordine publică şi de cel de asistenţă socială. Dacă forţele de ordine au argumente uşor de înţeles, este însă cel puţin ciudat că una din opoziţiile cele mai tenace vine din partea Agenţiei Naţionale pentru Plăţi şi Inspecţii Sociale (ANPIS) şi a Agenţiei Naţionale pentru ocuparea Forţei de Muncă (ANOFM).

Cu ce se ocupă ANOFM? În linii mari cu şomajul şi cu formarea profesională a celor care doresc să înveţe o meserie nouă. Obiectul ei de activitate este legat aşadar de piaţa muncii, limitată însă la un areal restrâns, căci de cele mai multe ori oamenii îşi părăsesc cu greu localitatea ca să îşi găsească locuri de muncă. Aşadar, ceea ce este mai relevant este şomajul local şi nu cel pe plan naţional, după cum interesante sunt mai ales ofertele de muncă locale. Prin urmare, pare să fie de la sine înţeles că o asemenea instituţie are o puternică vocaţie regională.

De altfel, ANOFM lucrează prin intermediul unităţilor sale judeţene descentralizate, care care sunt pe mai departe legate de Bucureşti. Ce sens ar putea avea această coordonare centralizată? Regimul comunist avea argumente puternice, căci economia planificată (cu programe cincinale) pretindea în aceeaşi măsură o administrare centralizată a forţei de muncă. De altfel, guvernele comuniste au recurs de multe ori la transferul masiv al forţei de muncă dintr-o parte a ţării în alta, în funcţie de investiţiile publice pe care le avea în vedere (Canal, Casa Poporului, mari combinate industriale etc).

Astăzi însă, agenţiile acestea sunt legate strict de piaţa muncii locală şi nu mai au nicio responsabilitate politică şi naţională.

ANPIS este legată de situaţia locală într-o şi mai mare măsură, căci instituţia se ocupă cu asistenţa socială acordată persoanelor aflate în situaţii critice. De pildă, cine doreşte să beneficieze de asistenţă socială se adresează serviciului din oraşul în care locuieşte, şi nu unei agenţii de la Bucureşti. De aceea, menţinerea coordonării centrale a unor asemenea instituţii este cel puţin nefirească.

Putem presupune însă că un motiv important al acestor rezistenţe este teama funcţionarilor că, în curând, după descentralizare, vor putea fi concediaţi. Acest lucru este foarte posibil, din mai multe motive. În primul rând, şomajul în România este, în ciuda sărăciei generale, foarte scăzut prin comparaţie cu ce se petrece în alte ţări europene. În România, marile dificultăţi sunt legate de persoanele vârstnice şi de pensionari şi mai puţin de tinerii fără locuri de muncă.

În al doilea rând, nu toate judeţele şi localităţile au aceleaşi probleme. Este posibil ca aceste servicii, în general supradimensionate, să îşi restrângă activitatea în zonele prospere şi să o conserve în regiunile mai sărace. Cu siguranţă însă că descentralizarea va avea ca urmare o mai bună calibrare a aparatului funcţionăresc la nevoile reale. Astăzi, aceste instituţii lucrează după standarde care nu au nicio legătură cu realitatea, ci mai mult cu interesele proprii ale aparatului birocratic. În orice caz, marii şefi de la Bucureşti sunt primii ameninţaţi, căci ei vor deveni în scurt timp complet inutili. Or, tocmai ei şi nu colegii lor din provincie sunt cei care emit argumente sofisticate împotriva descentralizării.