1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Cine plăteşte oalele sparte de USL?

Dincolo de mult aşteptatele declaraţii prezidenţiale, revenirea lui Traian Băsescu la Cotroceni reprezintă o înfrângere de proporţii pentru USL şi cleptocraţii ei. La mijloc e însă chiar mai mult decât atât.

Întrucât ceea ce s-a petrecut în ultimele luni - nu doar în zilele cuprinse între 3 şi 6 iulie - n-a fost, cum eronat s-a afirmat, o simplă „luptă pentru putere”, ci o tentativă de restauraţie postcomunistă prin intermediul unei lovituri de stat, revenirea la Cotroceni a lui Băsescu e şi altceva.

E îngenuncherea provizorie, într-o bătălie fără deznodământ ireversibil, a unei reţele care a preluat conducerea ţării de la regimul Ceauşescu, ar fi vrut puterea absolută şi eternizarea ei la cârmă, chiar cu preţul renunţării la destinul european al României. Ca atare, e o victorie categorică, dar nu definitivă, obţinută cu masiv sprijin apusean, pentru europenismul românesc.

Acest sprijin nu l-a vizat pe Traian Băsescu personal. Indiferent de simpatia sau antipatia românilor pentru preşedintele lor ales, reînscăunarea şefului statului constituie, în mod evident, din această perspectivă, un simbol pentru restaurarea speranţelor în edificarea, în România, a statului de drept. Acest stat de drept până una alta nu există.

Edificatoare, în context s-a dovedit viteza cu care USL a pus instituţiile ţării pe butuci înainte ca protestele jurnaliştilor şi un strigăt disperat al preşedintelui CCR, parvenite în occident, să alarmeze o mână de politicieni apuseni, să pună pe jar cancelariile occidentale şi să le determine să se mobilizeze.

Această terifiantă uşurinţă cu care s-a dat lovitura de stat parlamentară în România este motivul izolării ţării şi al probabilei ei menţineri la distanţă, în următorul an, de spaţiul Schengen, pe drept cuvânt deplânsă de Traian Băsescu, în primul său discurs de preşedinte nesuspendat din anul de graţie 2012.

Devenită atât de vizibilă, fragilitatea statului de drept românesc şi încălcarea flagrantă a valorilor europene nu aveau cum să nu antreneze diverse consecinţe ieşite din comun. În Germania, parlamentarul creştin-democrat Krichbaum, conştient de întemeiatele suspiciuni de fraudă comisă la un referendum în care, în localităţi întregi, au părut să se fi prezentat la vot 200 la sută din electorat, a cerut observarea riguroasă a alegerilor româneşti. În speţă, "observarea lor încă din faza campaniei electorale". Vicierea ei e cu atât mai probabilă cu cât Antenele au rămas ce-au fost iar televiziunea publică e condusă actualmente aşa cum e condusă.

Că unele instituţii au rezistat până la urmă atacului în trombă al puciştilor, determinându-l pe Băsescu să le felicite, e foarte adevărat, dar nu e neapărat meritul lor şi nici semnul că democraţia şi statul de drept ar fi supravieţuit în România. Până la un punct această salutară rezistenţă e, din păcate, doar un indiciu trădând inepţia funciară a celor care au dirijat ori susţinut din umbră lovitura de stat parlamentară, gândită în laboratoarele reţelei care ar fi vrut toată puterea.

Eşecul ei nu poate rămâne fără urmări politice. Alianţa dintre PSD şi PNL se resimte grav în urma acestui nou eşec istoric, după cum a reieşit din discrepanţa reacţiilor la discursul băsescian ale demnitarilor principalelor partide ale USL.

Pe post de saltimbanc de serviciu şi de cirac loial fostului preşedinte interimar până în pânzele albe, Eugen Nicolăescu a scos în evidenţă o dată în plus dorinţa iraţională a PNL de a se trece la o nouă suspendare a şefului ales al statului. Care, fireşte, l-ar readuce la Cotroceni, aţi ghicit, pe Crin Antonescu.

În răstimp, din partea unui PSD net mai realist, tras de urechi de PES, de unele voci sobre, interne şi externe, un Tony Greblă spăşit a ţinut să sublinieze că o nouă suspendare nu reprezintă o prioritate pentru formaţiunea lui Victor Ponta.

De aici încolo destructurarea USL, redusă la o oficină de propagandă anti-băsistă care nu mai are nimic în comun cu liberalismul clasic ori cu social-democraţia europeană, nu mai este decât o chestiune de timp şi de popularitate a dreptei.

Or, opoziţia de centru-dreapta e bună, este admirabilă, e sublimă, putem zice, dar, dacă facem abstracţie de cele 20-25 la sută ale PDL, de consistenţa unor Monica Macovei şi MRU, de ideile unui Mihail Neamţu şi de carisma unui Papahagi cam lipseşte cu desăvârşire.

Aşa se explică faptul că USL încă n-a dispărut. Aceasta, în ciuda prezenţei, în fruntea ei, a primului plagiator al ţării, precum şi a unui ex-preşedinte interimar etichetat, în virtutea inerţiei, drept liberal, dar care, în fapt, pare muncit rău de accese de ultranaţionalism şi ros iremediabil de ambiţiile şi umorul involuntar al unui Mussolini.

Totuşi, lunga vară fierbinte abătută asupra României din pricina fricii de justiţie a oligarhiei securisto-mafiote ar putea să nu rămână fără ample efecte politice pentru cei care, spre disperarea multor români neînregimentaţi, au propulsat ţara într-o izolare comparabilă doar cu prima epocă iliescistă.

Bună parte din electorat, pierdut de năzbâtiile PSD-iste, scârbit atât de stânga, cât şi de pseudoliberalismul izolaţionist, manipulator şi anti-occidental PNL-ist, s-ar reorienta până la alegeri spre o dreaptă democratică, proeuropeană şi reformistă autentică.

Dacă această dreaptă ar putea să îngroape la timp securea veleitarismelor, propunând un program credibil, atrăgător, uşor comunicabil, riguros şi consistent de reforme veritabile, USL ar putea plăti, la alegeri, aşa cum merită, oalele sparte în această vară.