1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Cine ar trebui să meargă la Consiliul European?

Constituţia României a preluat sistemul semi-prezidenţial francez, dar l-a preluat incomplet, creând confuzii şi provocând conflicte politice dintre cele mai grave.

Cine trebuie să meargă la Consiliul European, preşedintele sau primul ministru? Disputa este inevitabilă din cauza faptului că însăşi Constituţia României prilejuieşte confuzii. Nu este adevărat că vinovaţi ar fi doar oamenii, că vanitatea şi nestăpânirea unuia sau altuia ar purta întreaga răspundere.

Oricât ar fi ei de moderaţi şi înclinaţi către sacrificiu de sine, înalţii demnitari ai statului nu pot ceda de fiecare dată decât abdicând de la misiunea pentru care au fost investiţi. De exemplu, atunci când Consiliul European discută despre limitele deficitului bugetar, prezenţa prim-ministrului României este indispensabilă.

Cu siguranţă, preşedintele ar putea lipsi, dar prim-ministrul nu. Este ridicol ca acesta să asculte ulterior o dare de seamă sau o serie de instrucţiuni prescurtate din partea preşedintelui. Este cazul cel mai strident, dar există destule alte situaţii care pretind ca însuşi şeful executivului să participe la discuţii şi să ia decizii în deplină cunoştinţă de cauză. Şeful executivului este investit de Parlament şi are prin urmare un mandat legitim şi nediscutabil.

Constituţia României a preluat sistemul semi-prezidenţial francez, dar l-a preluat incomplet, creând confuzii şi provocând conflicte politice dintre cele mai grave. În Franţa preşedintele este acela care îl numeşte pe prim-ministru, spre deosebire de sistemul constituţional românesc în care preşedintele nu îl numeşte, ci îl desemnează doar pe şeful guvernului, prin consultări cu partidele. De aici decurg apoi toate diferenţele. În Franţa preşedintele prezidează Consiliul de miniştri, apărând ca adevărat şef al executivului, pe când în România preşedintele prezidează şedinţele guvernului doar în situaţii de excepţie.

Aşadar, problema este că în România, executivul este bicefal. Ca să nu se acorde prea multă putere unui singur om, Constituţia românească din 1991 a trădat modelul francez şi a divizat puterea executivă între două autorităţi diferite: guvernul şi preşedintele.

În Europa nu există însă aşa ceva. În ţările Uniunii Europene, preşedintele ales indirect are funcţiuni reduse de reprezentare la fel ca monarhul constituţional, iar preşedintele Franţei, aşa cum am văzut, este chiar preşedintele Consiliului de miniştri. Urmarea este că majoritatea covârşitoare a membrilor Consiliului este alcătuită din prim-miniştrii ţărilor participante. Iată de ce, fără nicio ironie, preşedintele Băsescu a fost confundat adesea cu prim-ministrul şi iată de ce la reuniunile Consiliului ar fi trebuit să participe şi prim-ministrul României.

Prim-ministrul, Victor Ponta, a adoptat o poziţie moderată, admiţând că nu poate refuza preşedintelui dreptul de a reprezenta ţara la Consiliul european. Într-adevăr preşedintelui nu i se poate nega acest drept, dar pe de altă parte ar fi greşit să se perpetueze situaţia de până acum în care şeful guvernului rămânea acasă şi primea instrucţiuni pe scurt din partea preşedintelui. În mod concret lucrurile nu pot funcţiona decât dacă preşedintele ar prezida toate şedinţele de guvern mai importante, ceea ce, în chip neoficial, poate s-a şi întâmplat. Coabitarea politică interzice însă modul acesta de a comasa cele două componente ale puterii executive şi pretinde celor doi actori principali să coopereze chiar în cadrul Consiliului european.

Schimbarea subită a majorităţii politice a reactivat opinia potrivit căreia ar fi mai bine, în cele din urmă, să nu se mai modifice Constituţia. Ar fi însă o greşeală. Chiar fără să mai facem inventarul impresionant al disputelor de natură constituţională, e suficient să vedem că politica românească intră în criză înaintea fiecărui Consiliu European.