1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Cine ar putea cârmi pe viitor nava românească?

Trupele ruseşti necesare unei invazii continuă să fie masate la frontierele ucrainene, relevă surse NATO. Prin urmare, Putin a minţit din nou. Dar oare cine l-a mai crezut? Şi cine ar putea conduce, pe viitor, România?

Pe firmamentul democraţiei şi independenţei româneşti s-au adunat nori negri. Sunt nori grei, de furtună, pe cerul Mării Negre. S-au strâns, de asemenea, pe bolta Mediteranei. S-au colectat periculos coloane de cenuşă vulcanică totalitară întunecând soarele Europei de la Moscova până la Istanbul, din Pakistan, Afganistran, Iran şi până în Orientul Apropiat şi nordul Africii.

Ele plasează România într-o situaţie politică de tot precară. Criza ucraineană şi ultraarogantul neoimperialism moscovit, care schimbă din mers regulile jocului, astfel încât singura lege rămasă în picioare să fie fărădelegea dedusă din bunul blac al muşchilor tiranului, au întunecat zările, umplându-le cu provocări majore.

În plus, o serie de recife se află în calea unei nave româneşti ce va trebui la rigoare să se descurce şi fără ajutorul NATO, dacă alianţa nu iese din amorţeala ei actuală. Cine oare ar fi util să treacă la timona ţării după plecarea lui Traian Băsescu?

Întreaga lume liberă are de făcut faţă unor momente extrem de delicate. Desigur, unele patologii politice precum nazismul şi fascismul clasic s-au cosmetizat o vreme, dar nu ne-au părăsit niciodată. Comunismul chinez coexistă bine-mersi cu turbocapitalismul şi antioccidentalismul structural. Alte forme de lepră politică, precum neocomunismul au dispărut fulgerător din peisaj, pentru a reapărea cât ai zice peşte după prăbuşirea imperiului sovietic. În fine, islamo-terorismul Al Quaidei, ori mişcările islamo-fasciste care l-au precedat şi însoţit, incluzând treptat tot mai multe regiuni sub zodia jihadului se manifestă plenar de vreme îndelungată.

Când binele evacuează locul, îl umple răul

Scena politică pare a avea aceiaşi oroare de vid ca şi natura. Survenind în plină globalizare, un fenomen care poate amplifica orice aversă, transformând-o în potopul lui Noe, replierea spre neo-izolaţionism a SUA a devenit o contractare a democraţiilor. Retragerea lor a creat un notabil spaţiu de manevră ascensiunii diverselor extremisme şi doctrine pseudo-salvaţioniste. Criza financiară şi economică izbucnită în 2008 şi sărăcia au potenţat masiv această ascensiune, ce riscă să se accelereze din cauza unui occident cu o replică prea bleagă şi o ripostă prea abulică la agresiuni de tip rusesc ca să aţină şi să potolească poftele satrapilor.

Atent şi critic la neajunsurile proprii, vestul are o lungă istorie a neglijenţei şi delăsărilor în raportarea la ameninţări externe. Deşi aparatul de propagandă al Kremlinului a funcţionat ani la rând la turaţii maxime, în Occident s-a manifestat o culpabilă nepăsare şi faţă de substratul ideologic fascisto-stalinist al Rusiei lui Putin, articulat de Alexander Dughin, resursa doctrinară a agresiunilor din Georgia şi Crimeea.

Nici islamismul zis "moderat", gen Erdogan, n-a suscitat în Apus mult mai mult decât indiferenţă, pentru ca, mai nou, lumea liberă să se frece la ochi şi să constate cu amărăciune, precum ziarul berlinez De Welt, că „Turcia se îndreaptă spre un stat poliţienesc”.

Nu-i totul, desigur, o apă şi-un pământ. Nu trebuie ignorate nici corupţia, nici potenţialul mutual conflictual al noilor forme de tiranie fascistoidă şi de alianţe între comunism şi fascism. Dar nici elanul lor unificator în temeiul urii comune faţă de valorile democraţiei şi ale statului de drept, aflate cândva la baza pactului dintre Hitler şi Stalin nu trebuie trecut cu vederea.

României nu-i va fi uşor, dar dispune de resurse

Situată la mijloc, între Rusia şi Turcia şi condusă de un premier care a participat din plin la tentative de destructurare a statului de drept, România va trebui să exorcizeze toate aceste simultane pericole majore. Dar cum, când şi cu cine?

Dezinformatorii şi diversioniştii de serviciu nu şi-au pierdut timpul de pomană. Antenele şi platformele frizând extremismul securisto-legionar, ori cel de stânga, gen Criticatac au poluat iremediabil, cot la cot cu Vocea Rusiei, aerul pe care doar dezbaterile libere îl pot oferi unei naţiuni spre a-şi hotărî destinul în cunoştinţă de cauză.

Pe moment ţipă hoţii ca să nu urle păgubaşii. În numele democraţiei pe care ar desfiinţa-o, antidemocraţi reali îşi îndreaptă degetul acuzator spre extremişti imaginari. Publicaţii conservatoare câtuşi de puţin extremiste se văd supuse unor abjecte tiruri sub centură. La fel şi personalităţile cele mai credibile din zona de centru-dreapta.

Dar răul vine şi din interior. Recriminări infecte, divorţuri şi disocieri dintre cele mai stupide continuă, la modul cel mai condamnabil, să se ţină lanţ în casa dreptei democratice româneşti. Mai mult decât oricând, e imperativă coagularea şi solidarizarea acestei tabere fărâmiţate .

Dar în jurul cui? Există, în opinia mea, în varii partide şi în afara lor o serie întreagă de personalităţi politice credibile, având stofa intelectuală şi integritatea morală să cârmească în chip competent nava românească, în următorii câţiva ani. E vorba, între alţii, de Emil Boc, de Mihai Răzvan Ungureanu, de Monica Macovei, de Adrian Papahagi, (unul din puţinii politicieni cu ample rezerve de carismă ai dreptei) precum şi de George Maior, actualul şef al SRI. N-am îndoieli că aceşti oameni şi alţii ca ei ar fi în stare să-şi asume sarcina dificilă a recuperării timpului pierdut sub monstruoasa coaliţie a ultimilor doi ani.

Nu-mi fac iluzii. Ştiu că e „greu la deal cu boii mici”. Şi că urmează un urcuş pieptiş pe vreme rea. Mai ştiu însă că e stringent ca oamenii politici să se înhame la jugul luptei pentru o Românie care nu-şi va putea menţine libertatea şi independenţa decât condiţionat. Şi le va păstra în condiţiile globalizării şi provocărilor fascistoide şi neoimperialiste doar dacă o reapucă pe drumul reformei şi perseverează pe calea democraţiei şi statului de drept, rămânând o ţară ferm integrată şi ancorată în alianţele occidentale. Am convingerea, poate iraţională, că, la ceasul adevărului, îi vom avea la datorie pe cei mai promiţători dintre ei.