Cine ştie, câştigă

"Pendulez între depresie şi disperare", îmi mărturisea, zilele trecute, un cărturar cunoscut, bun prieten virtual şi de idei, în ecou la analizele şi comentariile mai degrabă pesimiste, pe care le-am consacrat alegerilor locale româneşti. Perfect edificat asupra faptului că o ţară nu-şi poate câştiga pariurile decât având în frunte elite veritabile, oameni care să "ştie" realmente, omul îşi pierduse orice speranţă.

În condiţiile în care sub conducerea sa actuală PNL a greşit grav, în campania electorală, iar USB nu e, deocamdată, mai mult decât o speranţă pioasă, pentru unii, o mostră de populism şi demagogie, pentru alţii, rar mi s-a părut mai firească şi comprehensibilă o astfel de reacţie. Pare, în orice caz, a fi, pe moment, singura legitimă din partea unui intelectual autentic, bine lămurit, din interior, cu privire la articulaţiile vieţii politice româneşti şi, deci, alarmat pe bună dreptate.

Altfel, resping din principiu defetismul şi mă opun ferm oricărui fatalism. Detest cordial indiferenţa şi urăsc efectele oricărei forme de lehamite politică, oricât de legitimă ar părea. Căci mai mereu se poate face totuşi câte ceva.

Problema e că se găsesc tot mai puţini deopotrivă capabili şi dispuşi să pună mâna să facă orice nu le satisface interesele personale. Or, cu cât omul gândeşte mai consistent şi competent, cu atât mai necesar şi moral mi se pare să pună umărul la ridicarea din ţărână a comunităţii, combătându-şi propriile accese de slăbiciune, teamă, miserupism, egoism şi iraţionalitate.

Tristeţea situaţiunii

Întrucât după trei sferturi de veac de totalitarisme şi după mai mult de alt greţos sfert de veac de cleptocraţie securisto-legionaro-postcomunistă şi de democratură originală foc, croită pe calapodul partidului-stat, românii constituie o comunitate aflată încă la pământ, mefienţa lor e egalată doar de nevoia lor de angajament. Şi mai cu seamă de angajamentul unor oameni nu doar cinstiţi, ci ştiutori, cu studii reale şi neplagiate, în stare să cugete critic, să vadă mai departe de lungul propriului nas şi să fie dispuşi să-şi rişte prestigiul într-o ingrată funcţie publică din care să nu se îmbogăţească pe spinarea naţiunii şi prin căpuşarea statului.

Dar dispune România oare de astfel de oameni politici? Consider că-i are. Eu însumi cunosc câţiva. Sunt oameni care n-au capotat şi nu par să aibă de gând să se lase îngenuncheaţi, deşi au prea multă experienţă ca să-şi facă mari iluzii. Ar fi, de altfel, greu să umble după cai verzi pe pereţi, după maniera în care varii confraţi s-au văzut în trecut, rând pe rând, siliţi să demisioneze, ori au fost alungaţi din funcţii, în ciuda performanţelor lor incontestabile în instituţii importante ale statului român.

Cazul Paleologu

Între oamenii şi experimentaţi şi bine alcătuiţi intelectual şi moral, dispuşi, totodată, să-şi continue lupta în arena politică, îmi pare a se număra Theodor Paleologu. Or, spre stupefacţia celor care mai cred în liberalismul PNL, tocmai de serviciile sale ar urma să se despartă partidul preşedintelui şi al cuplului Blaga-Gorghiu. Partid a cărui jalnică prestaţie în campania electorală, semn clar, între altele, nu doar de proastă gestiune, ci şi de erodare a popularităţii lui Klaus Iohannis, a contribuit substanţial la plasarea capitalei sub controlul integral al PSD.

Nimic nu-mi pare a ilustra fundătura politică în care se găsesc în aceste clipe românii, decât ştirile privind excluderea din PNL a lui Theodor Paleologu. Căci tocmai de el ar avea azi nevoie liberalii mai mult decât oricând. Am stat joi de vorbă cu fostul diplomat şi ministru român al culturii care, pe drept, ridiculizase prestaţia lamentabilă a conducerii PNL.

Paleologu i-a evocat "piramidala imbecilitate". Una din care "nu putea lipsi și excluderea singurului om care a prevăzut exact ce se va întâmpla, care a avertizat non-stop asupra erorilor și derapajelor şi poate opri hemoragia și degringolada partidului în București. Singurul totodată care e pe bune liberal și are în genealogia sa o droaie de fruntași liberali", după cum s-a mai exprimat el. Paleologu a deplâns, concomitent, perfect justificat, faptul că autorii dezastrului din capitală rămîn în funcție. Căci, în opinia sa, politicieni precum "Gorghiu, Blaga, Bușoi, Atanasiu, Cezar Preda au dat Bucureștiul pe mîna PSD-ului. Și vor duce PNL-ul sub 8% în București cu consecințe evidente pentru rezultatele din tot restul țării".

Alternative ioc?

În ce mă priveşte, admit fără discuţie caracterul nefast al rolului jucat de incompetenţa, ori, după caz, reaua voinţă a liderilor unui PNL rămas cantonat în antireformism, a căror demisie mi se pare absolut obligatorie. Dar cred, concomitent, că bună parte din vina pentru pesedizarea capitalei României revine şi vanităţii liderului USB şi proiectului populist subîntinzându-i formaţiunea. Căci împreună cu stupiditatea şi jocul duplicitar al PNL, orgoliile şi neajunsurile manifestate de Nicuşor Dan în sfera solidarităţii cu bucureştenii au împiedicat reunificarea forţelor democratice de centru şi de centru-dreapta şi a alegătorilor lor.

Luând pulsul acestui electorat, Paleologu consideră că PNL "i-a stârnit o furie şi o revoltă" care nu vor face decât să se amplifice. "Partidul e pe cale să se sinucidă", a mai estimat el, cerând să i se dea o şansă şi să i se încredinţeze conducerea partidului în Bucureşti. Or, se ascunde aici o evidentă aporie. Dacă PNL ar fi avut facultatea de a se reforma astfel încât să-i ofere unui reformist conducerea în Bucureşti, n-ar fi suferit în veci jenanta înfrângere bucureşteană de la 5 iunie. Sub pretextul succeselor relative obţinute pe alocuri în teritoriu, graţie unor edili muncitori, oneşti şi performanţi, ca Emil Boc, conducerea PNL crede că-şi poate permite să tragă de timp. Pare cert că va prefera să moară de gât cu bolovănoasa incompetenţă care s-a înşurubat la conducerea sa, decât să încerce să sară peste propria umbră.

Drum cu sens unic

În acest condiţii ce ar mai fi de făcut? Depresia şi disperarea nu constituie soluţii. Noimă n-ar mai avea decât o înfrăţire grabnică. E imperativ ca oamenii politici responsabili şi nepătaţi să participe la o rapidă unificare a forţelor liberal-conservatoare, sub un programatic stindard democratic, antipopulist şi anticleptocratic, care să depăşească mesajul inept şi necinstit, dar eficient ca furnizor de voturi, al "salvării" ţării de politicieni. Imperativă e, de asemenea, canalizarea unei presiuni populare favorabile unificării dreptei, inclusiv în reţelele de socializare. Dar se vor face, oare toate acestea? Câştigă, cine ştie!