Cianura şi aurul

În noaptea de 30 spre 31 ianuarie 2000, din iazul de decantare al firmei româno-australiene Aurul s-au scurs peste o sută de mii de tone de steril de flotaţie cu un conţinut foarte ridicat de cianură şi metale grele. Foştii proprietari australieni au părăsit, între timp, România cu buzunarele pline şi fără să plătească nici o despăgubire, pe când mii de oameni din regiunea Baia Mare suferă şi acum de pe urma catastrofei din 2000. Fabrica de la Baia Mare, care a intrerupt producţia de aur, se numeşte astăzi Romaltyn Mining şi se află, din 2008, în proprietatea firmei Polyusgold, cel mai mare producător de aur din Rusia. Noii proprietari au cerut autorităţilor române o nouă licenţă de funcţionare. Şansele s-o obţină n-ar fi puţine, dacă la Baia Mare n-ar exista un pensionar curajos, pe care l-am intâlnit într-un cartier mărginaş...

David contra Goliat

Drumul european 58 la marginea municipiului Baia Mare. Într-o parte a străzii, lângă râul Săsar, se află blocurile cartierului Decebal, pe partea cealaltă terenul unei fabrici. Se văd rezervoare mari şi multe conducte. La gardul fabricii stă pensionarul Vasile Tătar, care locuieşte vis-a-vis.

"Ne găsim în zona fostei uzine Transgold, actualmente Romaltyn Mining, poate cea mai poluată zonă din ţară. Şi de fapt mă găsesc la aproximativ 50, 60 de metri de locuinţa mea."

Vasile Tătar, 62 de ani, este un bărbat înalt şi viguros, îmbrăcat în geacă de piele. Are o privire fermă. Colonelul în rezervă arată puţin a luptător, şi într-un fel asta şi este. Din cauza accidentului cu cianură s-a judecat cu statul român timp de opt ani. David împotriva lui Goliat. În final, Goliat a pierdut.

Totul a început în urmă cu zece ani. Atunci, fiul lui Tătar, Paul, care avea 19 ani, suferea de rinită alergică. În ianuarie 2000, firma româno-australiană Aurul a pornit producţia de aur prin cianuraţie. Câteva luni mai târziu, Paul a început să aibă probleme cu respiraţia. S-au agravat repede, până la atacuri de sufocare. Medicii au dat diagnosticul: astm bronşic.

Vasile Tătar a dat în judecată firma Aurul, a cerut închiderea fabricii. Timp de mai mulţi ani, a pierdut în fiecare instanţă. Apoi, s-a adresat Curţii Europene pentru Drepturile Omului de la Strasbourg. Pe 27 ianuarie 2009, judecătorii au dat verdictul: Statul român a încălcat dreptul cetăţenilor săi Vasile şi Paul Tătar la viaţă într-un un mediu curat şi sănătos. A fost pentru prima dată că CEDO a condamnat un stat pentru un delict de mediu.

Acasă la Vasile Tătar

A venit un amic, şi el pensionar, cei doi mănâncă pâine, slănină şi ceapă şi vorbesc despre problemele de mediu din Baia Mare. Fără să ezite, Vasile Tătar recunoaşte că nu a fost preocupat de situaţia ecologică până când fiul său nu s-a îmbolnăvit.

"Aşa se întâmplă, ăsta este adevărul, în momentul când unul din... este afectat direct, atunci reacţionezi, dacă fiul tău, fiica ta, mama, tata este afectat de poluare, atunci imediat recţionezi".

Fiul lui Tătar n-a fost singurul care a suferit.

"Pe scară la mine sînt 15 apartamente, 5 copii s-au îmbolnăvit, au avut aşa. Au început să apară boli de origine necunoscută pentru copiii nou-născuţi. Imunitate scăzută, răceală foarte repede şi aşa mai departe. Aceasta s-a datorat totul cianurii".

Paul Tătar s-a mutat mai demult la Cluj-Napoca – din cauza bolii nu mai poate să locuiască în Baia Mare. Dar pentru tatăl său problemele nu s-au rezolvat, ba din contra. Statul român n-a făcut nimic pentru a aplica verdictul de la CEDO. Unul dintre obiectivele lui Vasile Tătar este să se interzică pentru totdeauna producerea aurului prin cianuraţie la Baia Mare. De aceea, se judecă din nou cu statul român, de data aceasta pentru aplicarea deciziei de la Strasbourg. Dar, spune Vasile Tătar, ar mai fi şi alte lucruri de făcut.

Poluare peste tot

Munţii Igniş la nord-vest de Baia Mare. Lângă pârâul Nistru se extind pe mai mulţi kilometri intrări în galerii de mine şi halde de steril. Aici, compania Remin a extras minereu de plumb, cupru şi zinc. În 2005, exploatarea a fost închisă. Sau mai bine zis: abandonată. Intrările în mine sunt prost asigurate, haldele de steril nu au nici măcar semne de atenţionare.

"Aici în Maramureş sunt trei sute de halde de steril cu conţinut de 50 de milioane de tone de steril, care reprezintă un pericol foarte, foarte mare pentru mediu înconjurător, pentru sănătatea oamenilor, este un lucru foarte grav ceea ce se face. Poluează zi de zi, în fiecare ceas, este totul spălat de apă. Aici trebuie lucrări foarte serioase, numai un simplu gărduleţ, să pună un singur gard... acolo trebuie făcute rampe, trebuie făcute terase, betoane, fixat terenul cu copaci, cu vegetaţie, deci să fie redat în circuit, aşa... la o ploaie serioasă se duce totul. Totul, totul pleacă".

Vasile Tătar este furios. Faptul că a câştigat procesul la CEDO îl face să fie adânc recunoscător unei Europe care i-a dat lui dreptate, pensionarului mic şi nesemnificativ dintr-un bloc oarecare din provincie, cu fiul lui bolnav, un om, care în patria lui n-ar fi avut nici cea mai mică şansă de a se impune în faţa unui aparat puternic şi corupt.

'Pentru viaţa noastră, noi hotărâm!'

Mai târziu, din nou acasă, povesteşte cum l-au schimbat anii de când s-a îmbolnăvit fiul său.

"Mi se pare normal să gândesc mai bine. Pentru mine, pentru societate, pentru copiii mei, pentru nepoţii mei. Să nu mai fim conduşi ca şi o turmă, cum eram înainte. Şi nu mă las pradă decepţiilor, sunt un tip extrem, extrem de perseverent. Dacă zece ani de acum durează să fie pusă în aplicare sentinţa de la CEDO, atâta voi lupta până va fi pusă în definitiv. Poate, nu vom prinde noi..., dar vor prinde copiii noştri, nepoţii noştri. Şi viitorii guvernanţi care vor veni îşi vor da seama că nu-şi pot bate joc de noi. Noi suntem aici, noi hotărâm. Pentru viaţa noastră noi hotărâm".

Autor: Keno Verseck - din Baia Mare pentru DW
Redactor: Robert Schwartz