Chestiunea siriană şi summitul UE

Dorinţa franco-britanică de a se da cu tifla dictaturii de la Damasc şi susţinătorilor ei şi de a se livra în fine arme opoziţiei siriene a scindat profund Uniunea.

Unele ţări, sensibile la doleanţele şi imprecaţiile Moscovei, ca şi la pericole reale, deloc de neglijat din unghi european, de pildă la riscul ca armele să ajungă în posesia teroriştilor islamişti alcătuind o parte a forţelor rebele siriene, au respins iniţiativa preşedintelui Franţei.

Intre ele, Austria, bunăoară, argumentează că a furniza arme opoziţiei siriene ar însemna automat declanşarea unei curse a înarmărilor. Regimul dictatorial de la Damasc continuă să fie susţinut de adversarii SUA şi în genere, ai occidentului, între care Rusia şi Iran.

Francois Hollande s-a văzut recuzat însă nu doar din pricina riscurilor inerente oricărui amestec în complicata ecuaţie siriană ori din cauza tot mai afişatului său intervenţionism, ci pentru că tinde spre ceea ce li se imputa cândva, net mai virulent, preşedinţilor americani.

Fortificat de succesul intervenţiei franceze în Mali, liderul de la Elysee pare tot mai înclinat spre demersuri de tipul celor favorizate la mijlocul anilor 2000 de fosta administraţie americană condusă de preşedintele George Bush.

Or, potrivit ministrului de externe luxemburghez, Jean Asselborn, unul dintre cei mai vocali critici ai administraţiei Bush şi ai guvernelor israeliene, „demersurile unilaterale” ale unor state ale Uniunii Europene care au anunţat, precum Franţa, că sunt gata să livreze arme opoziţiei siriene, ar pune în primejdie politică externă a Comunităţii.

Asemenea măsuri, a spus el, textual, ar constitui „o lovitură grea” pentru politica externă comună a UE. Fiindcă în acest caz, Uniunea ar trebui să preia răspunderea şi pentru cele ce se întâmplă cu aceste arsenale după exportarea lor. Invocând un argument tare, cel al drepturilor omului, Asselborn a mai afirmat că el, unul, se aşteaptă la un „strigăt de revoltă” dacă s-ar descoperi că armele europene au fost folosite în războiul civil sirian spre a se proceda la execuţii.

Nici Finlanda şi nici Germania nu s-au arătat entuziasmate de ideea, ce-i drept periculoasă, a înarmării opoziţiei siriene. Nu de alta, dar din această opoziţie mai fac parte şi extremişti islamişti. În schimb, britanicii susţin propunerea franceză.

În fapt, chestiunea este realmente extrem de complicată şi nu are soluţii simple. Dar nici a permite în continuare exsanguinarea Siriei după doi ani de carnagiu, datorat blocării, la ONU, de către Rusia lui Putin şi China comunistă a rezoluţiilor Consiliului de Securitate nu e o rezolvare acceptabilă.

Desigur, drepturile omului trebuie luate pretutindeni în serios. Şi trebuie, indiscutabil, respectate. Iar multilateralismul e de preferat, de regulă, indezirabilului unilateralism.

Dar a gira, prin pasivitate, perpetuarea unui măcel nu e cu nimic mai în regulă decât a-i pune capăt printr-un demers, ce-i drept, riscant. Chiar dimpotrivă.

Ceea ce unii politicieni şi grupul euro-birocraţilor nu par să înţeleagă e faptul că, dacă se operează exclusiv în baza criteriului prudenţei se va compromite până la urmă însăşi ideea unei politici externe şi de securitate comune a UE, care să fie deopotrivă eficientă şi credibilă.

Or, Uniunea are nevoie nu doar de o debirocratizare, reformare şi democratizare proprie, ci şi de o diplomaţie comună demnă de acest nume. Dar nu de una care să-i fie dictată de la Moscova ori Teheran, sau care să-şi inducă paralizia de frica asumării de răspunderi, din teama unor posibile greşeli, erori virtuale sau neajunsuri potenţiale.