Chestiunea cu dreptul la autoderminare al catalanilor, secuilor şi altora | Europa | DW | 28.09.2017
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Europa

Chestiunea cu dreptul la autoderminare al catalanilor, secuilor şi altora

Nutresc o mare simpatie pentru dreptul popoarelor de a-şi hotărî propria soartă. Îl respect nu mai puţin decât cel la autodeterminare al indivizilor. Dar în ce condiţii poate fi reclamat în mod just? Şi când nu?

Nu-mi amintesc să nu fi abordat serios ori să nu fi luat în considerare cu drag dreptul la autodeterminare al naţiunilor. Iar catalanii sunt o naţiune. Ar fi, ca şi kurzii, chiar dacă n-ar avea un teritoriu clar definit. De care însă dispun. Aşa cum posedă  şi o limbă şi o istorie proprii.

Au deci dreptul la autodeterminare? Evident. Dar la independenţă? Pentru ea, catalanii doresc să voteze într-un plebiscit, la 1 octombrie, în ciuda interdicţiei lui de către autorităţile politice şi judiciare ale Spaniei, care, spre a împiedica referendumul au trecut la măsuri represive, la arestări şi confiscări? De ce n-ar avea?

Cine-s, în fond, "străinii", să-şi aroge autoritatea de a decide în ce măsură să li se acorde altora libertatea de a fi ei înşişi? De a munci pentru ei înşişi? De a culege, prin taxe şi impozite, roadele acestei munci? De a-şi creşte copiii în conformitate cu proprile valori? De a-i educa în limba maternă? De a se bucura, împreună, de o autonomie reală? Sau de-o independenţă veritabilă?

S-a dovedit oare neviabilă teza lui John Locke, potrivit căreia o societate nu poate fi dreaptă decât dacă se întemeiază pe asumarea propriului interes? Catalanii şi observatorii politici nu sunt singurii care-şi pun asmenea întrebări. Îi preocupă, de mult, atât pe scoţieni, pe flamanzii din Belgia, pe italienii din Veneţia şi din alte regiuni din nordul Italiei cât şi, desigur, pe ungurii din Slovacia, Ucraina şi România. Între cei din urmă, secuii constituie un grup aparte, locuind cu precădere compact, în două judeţe. A vitupera ultranaţionalist la adresa lor, cum s-a întâmplat repetat, inclusiv în fake-newsul cu micii, nu amplifică loialitatea lor faţă de statul în care sunt o minoritate.  

Chestiuni similare se ridică şi altundeva, în Europa. Întocmai precum catalanii, bavarezii, mai prosperi decât alţi nemţi, plătesc de multe decenii miliarde prusacilor, saxonilor şi renanilor, cărora le merge economic net mai rău. Deşi alimentează bugetul federal în beneficiul landurilor mai sărace, sau chiar paupere, iar capitala ţării nu-i la München ci a trecut de la Bonn, în zona renană, la Berlin, oamenii din sudul Republicii Federale nu ştiu să fi cerut, după război, independenţa de restul Germaniei.

Înseamnă această abstinenţă că bavarezii bunăoară nu s-ar îngriji de drepturile şi de prosperitatea lor? Ba bine că nu. Împreună cu şvabii din Baden-Württemberg şi cu guvernul din Hessa, bavarezii au solicitat insistent şi au obţinut ameliorări ale mecanismului de redistribuire regională a fondurilor vărsate la bugetul federal şi şi-au retras, ca atare, plângerile avansate în justiţia germană. Dar de ce n-ar avea dreptul bavarezii la independenţă?

Nu e clar. Dar un răspuns de bun simţ va ţine seama de faptul că nu trăiesc sub un regim totalitar care, precum cel chinez din Tibet, sau cel sovietic în Moldova, Ucraina, republicile baltice şi aiurea, să-i oprime, să-i supună colonizării şi deznaţionalizării forţate. Ci trăiesc într-un stat de drept şi o democraţie liberală, care le concede libertate şi drepturi egale cu ale celorlalţi cetăţeni. Nu alta e situaţia catalanilor.

Care nu mai icnesc de foarte multe decenii sub cizmă franchistă. Situaţia lor e la antipodul celei în care se găseau la finele anilor 90 albanezii din Kosovo, prigoniţi în lege de majoritatea sârbă sub autoritarul socialist-fascist Miloşevici.

Mare e şi deosebirea stării lor de cea a kurzilor împilaţi, la sânge, de otomani, de iranieni şi sirieni, precum şi de irakieni până la debarcarea lui Saddam Hussein, când prigoniţii şi-au luat soarta în propriile mâini şi au mai salvat şi Europa, cu arme germane şi americane, de statul islamic.

Înseamnă toate acestea că revendicările catalanilor nu s-ar bucura de simpatie? Că n-ar avea dreptul la o largă autonomie? Defel. La urma urmei, de ce se bucură bascii de mai multă autonomie decât catalanii? Pentru că au luptat ani la rând, cu arma în mână, pentru independenţă? Pentru că, altfel decât catalanii, extremiştii basci s-au dedat, timp de decenii, la terorism şi abominabile vărsări de sânge?  

Orice underdog se bucură de simpatie. Cu atât mai mult dacă profită din plin de susţinerea celei mai insidioase şi mai eficiente propagande ruseşti. Care face tot ce-i stă în putere să încurce lucruruile în vest şi să pună beţe în roarte UE şi structurilor atlantice. Şi cu atât mai mult cu cât guvernul spaniol şi conservatorii lui Marian Rajoy care-l conduc au comis, cot la cot cu judecătorii Curţii Constituţionale, repetate greşeli impardonabile.

După ce guvernul socialist al lui Zapatero a adoptat la mijlocul anilor 2000 controversata măsură de la concede catalanilor autonomia, conservatorii s-au supărat şi au apelat la Curtea Supremă, care a invalidat în 2010 numai puţin de 14 din articolele legii cu pricina. Inutil de subliniat că i-a înfuriat rău pe secesionişti.

Mai nou, în loc să înveţe de la placiditatea englezilor, care au avut eleganţa de a admite un referendum separatist scoţian, pierdut jalnic de secesionişti, guvernul central de la Madrid a intrat iar cu bocancii în sufletul Barcelonei, arestând cu nemiluita. Şi confiscând buletine de vot. 

Or, nu cu Guardia Civil şi cotropiri militare, cu poliţişti la poarta localurilor de vot şi măsuri represive se combat astfel de mişcări. Ci cu o lege adecvată, dar şi, concomitent, cu binişorul, cu negocieri şi concesii, la nevoie, fiscale şi culturale, cu o autonomie reală şi implicare a reprezentanţilor minorităţii în treburile publice, precum şi cu lămuriri raţionale, în stare să-i facă să înţeleagă ce pierd, separându-se. 

De pildă accesul la UE şi la avantajele ei, un acces pe care catalanii ar trebui să-l negocieze de la zero având în contra aderării un veto spaniol.

Mai e ceva de făcut pentru aplanarea conflictului catalano-spaniol? N-am habar. Ştiu însă că, pentru Europa, referendumul de la 1 octombrie nu poate fi o veste bună.