Cheia de boltă: Iranul

Pericolul iranian a constituit numitorul comun al tuturor escalelor efectuate de Bush în turneul său în Orientul Mijlociu. În ce-o priveşte, datorită bogăţiei ei în petrol, Arabia Saudită este mai mult decît o simplă putere regională. Iar monarhia saudită, care se bucură de multă influenţă în lumea musulmană sunită împărtăşeşte în bună măsură îngrijoarea Americii şi Comunităţii Internaţionale privind proiectele nucleare ale Iranului revoluţiei islamice.

În mod vădit, preşedintele SUA încearcă să profite de aceste aprehensiuni şi să ralieze lumea arabă la eforturile sale de izolare a Iranului. Arabia Saudită e, în context, un factor de importanţă majoră, întrucît Riadul dispune de banii, petrolul şi de autoritatea de care e nevoie pentru a determina o schimbare de atitudine a lumii arabe şi sunite faţă de cele 2 esenţiale şi conexe obiective americane în regiune: pacea israeliano-palestiniană şi izolarea regimului de la Teheran.

În scopul atragerii saudiţilor de partea strategiei americane, Bush, care soseşte la Riad pe urmele omologului său francez Sarkozy, e pregătit să facă nu doar eforturi financiare şi militare notabile, oferind saudţilor arme ultrasofisticate în valoare de 20 de miliarde de dolari, ci şi să plătească un preţ moral imens.

Şeful Casei Albe şi-a asumat de pildă întregul oprobiu al presei de stânga şi al organizaţiilor pentru apărarea drepturilor omului, care nu obosesc să releve că Arabia Saudită violează sistematic libertăţile civice fundamentale.

Concomitent, America e gata să treacă peste evidenţa că Arabia Saudită nu e doar ţara care şi-a sporit lupta antiteroristă, ci şi patria terorismului global ala Bin Laden. Un terorism pe care l-a născut şi hrănit cu „wahabitism”, după cum se numeşte varianta extremistă de Islam constituind ideologia oficială a regimului saudit.

În ce măsură această abordare americană, situată sub semnul unui prezumtiv pragmatism, va da roadele scontate, rămâne de văzut. Fapt e, că arabii se tem de un nou război în regiune întrucât campania din 2003, care a dus la înlăturarea dictatorului irakian Saddam Hussein, s-a soldat şi cu întărirea considerabilă a iranienilor.

Simultan, saudiţii au susţinut constant, cot la cot cu iranienii, organizaţia extremistă islamică palestiniană Hamas, care refuză categoric orice acord de pace cu Israelul, militînd pentru distrugerea statului evreu. Hamas a preluat în vara anului trecut controlul asupra fâşiei Gaza, slăbind încă şi mai mult poziţia oricum extrem de şubredă a liderului palestinian Mahmud Abbas.

Sub presiunea lui Bush, Abbas l-a autorizat pe fostul premier palestinian Korei să discute începînd de azi, cu şefa diplomaţiei israeliene chestiunile esenţiale ale conflictului dintre statul evreu şi palestinieni. Ideea din subtextul acestor negocieri nu e de fapt una raţională, tratativele fiind dictate în bună măsură de teama comună de-o virtuală consolidare a grupărilor teroriste şi a mişcărilor musulmane radicale din regiune.

Or, frica nu e întotdeauna un sfetnic foarte bun, iar acordurile durabile se realizează de pe poziţiid e forţă, nu de slăbiciune.

Incât, dată fiind debilitatea cronică a lui Mahmud Abbas, care corespunde anemiei poziţiei interne a premierului israelian, e greu de crezut în capacitatea celor două părţi de a încheia un acord în 2008, aşa cum insistă şeful Casei Albe.

De altfel, tot luni, Olmert şi-a exprimat el însuşi scepticismul în faţa parlamentarilor israelieni, afirmînd însă pe de altă parte că, pentru statul evreu, menţinerea status-quoului ar fi, diplomatic, dezastruos. In consecinţă, premierul a promis să-şi facă datoria încercînd în mod serios să obţină un acord.

Persistă însă, între cele două părţi divergenţe majore, privind repatrierea refugiaţilor palstinieni, viitoarele graniţe şi statutul Ierusalimului. In plus, chiar dacă Israelul se arată gata să renunţe la condiţionarea unei înţelegeri de prealabila lichidare a terorismului palestinian e foarte probabil ca lumea arabă să se ferească să accepte un acord cu statul evreu, câtă vreme occidentul n-a înlăturat ameninţarea iraniană.

Pe scurt, strategia americană riscă să fie atinsă de o scleroză multiplă, în măsura în care a pus carul înaintea boilor. Departe de a putea rezolva problema iraniană, aplanarea litigiului israeliano-palestinian pare să depindă ea însăşi, în mod esenţial, de înlăturarea prealabilă a pericolului emanînd din partea regimului de la Teheran.