1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

CFR Marfă şi trivialitatea publică

Preşedintele are deplina libertate de a convoca CSAŢ indiferent de subiect şi dacă nu o face este doar urmarea propriei decizii pur subiective.

Conduita preşedintelui Băsescu în cazul CFR Marfă este nepotrivită. El ar fi trebuit, aşa cum am mai arătat, să denunţe ceea ce i se pare în neregulă înainte de încheierea procedurii şi de sosirea FMI în ţară şi nu abia după aceea. E ca şi cum un martor la o crimă refuză să depună mărturie de teamă să nu fie cumva implicat, dar, după ce poliţia clasează cazul, începe să-l şantajeze pe criminal.

Chiar şi unii dintre prietenii preşedintelui care i-au trecut cu vederea erori mari preferă să tacă, căci gestul său este ignobil. Grav este că preşedintele pare să acţioneze din pur resentiment, ceea ce ne îndreptăţeşte să bănuim că viaţa politică va mai cunoaşte multe tulburări distructive.

Dacă ar avea consilieri şi nu adulatori servili, preşedintele ar trebui să audă că acţiunea sa este nedemnă de un preşedinte. Deşi nu are decât atribuţii executive limitate, preşedintele este investit prin Constituţie cu o autoritate politică superioară, una menită să integreze şi nu să dividă, una aptă să ofere răspunsuri din perspectiva întregului şi nu a interesului partizan sau personal. Dacă “a închis ochii” la privatizarea CFR Marfă cu scopul conservării relaţiei cu FMI, ar trebui să accepte că primul ministru, Victor Ponta, a făcut un lucru bun. Iar dacă privatizarea este totuşi contestabilă, ea ar mai putea fi stopată fără scandal. Întrunirea CSAŢ este cel mai bun pretext pentru ca toţi oamenii cu înalte răspunderi în stat să discute serios problema acestei privatizări. Faptul că CSAŢ nu ar avea atribuţii legale este un subterfugiu stângaci. CSAŢ este un organism autonom, care îşi dă cu alte cuvinte singur legea, iar ceea ce ţine de “siguranţa naţională” este întotdeauna interpretabil în funcţie de circumstanţe indiferent de precedente. Preşedintele are aşadar deplina libertate de a convoca CSAŢ şi dacă nu o face este doar urmarea propriei decizii pur subiective.

Preşedintele ar mai trebui să audă de la consilierii săi (dacă ar mai exista categoria superioară de sfetnici) că nu poate acţiona ca şi cum ar fi şeful Opoziţiei şi că are obligaţia constituţională de a face un efort de obiectivare. Obiectivitatea este imperativă şi nu facultativă, este regimul însuşi în care preşedintele Republicii ar trebui să-şi desfăşoare activitatea.

Am arătat cu altă ocazie că viaţa publică românească decade mereu în intrigă meschină din cauza acestui exces subiectiv. Oamenii au dimensiuni mici, nu văd dincolo de vârful propriului pantof şi se atacă unii pe alţii cu cuţitele, căci spada nobilă este prea lungă pentru miopia lor. Or, cuţitul se potriveşte omului trivial, este arma care poate fi mânuită de la mică distanţă şi fără nicio regulă după cum pretinde ocazia. Spada implică însă o artă complicată cu reguli severe, cere imperativ privirea sus şi o gândire înaltă şi obiectivă. Un spadasin nu îşi loveşte adversarul pe la spate, nu organizează ambuscade, oferindu-i adversarului întotdeauna şanse egale.

Ceea ce tulbură pe bună dreptate este să vezi o mulţime de persoane de bună condiţie intelectuală care continuă să scrie satire fluviale despre plagiatul lui Victor Ponta şi despre semnificaţia politică a fraudei intelectuale, dar care întorc privirea complice când preşedintele mânuieşte briceagul în locul spadei, când sacrifică interesul general lăsându-se în voia resentimentului. Este ca şi cum ai vedea un preot care, deghizat, se strecoară pe căi lăturalnice în speluncile în care se ţin luptele de cocoşi, aclamând “popular” sfâşierile sângeroase.

Cine spune astăzi (cu interese politice camuflate) că nu este nevoie de o nouă Constituţie care să traseze un cadru mai ferm pentru acţiunea preşedintelui de Republică se înşeală. Este nevoie de o nouă Constituţie care să limiteze arbitrariul acţiunii personale a preşedintelui, oricare ar fi acesta. Dar se înşeală cu siguranţă şi aceia care speră că o nouă Constituţie va lecui trivialitatea publică şi patima vulgară ascunsă până şi sub înfăţişările cele mai nobile.