1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Cetăţenii au rămas pe cont propriu

Dezbaterea despre schema de ajutor pentru debitorii cu probleme a devenit de o violenţă fără precedent, fiind aruncată brutal în lupta electorală.

Preşedintele Traian Băsescu a intervenit abrupt în dezbaterea legată de creditele subvenţionate. El a acuzat BNR că se implică într-o combinaţie nepotrivită cu guvernul, participând la o ”mârşăvie”. Preşedintele are dreptate să conteste ideea, dar aşa cum s-a văzut în interviul de la B1TV, atacul său la adresa BNR şi al guvernului rămâne confuz.

Să explicăm de ce, cu ajutorul unui exemplu din trecut. Guvernul Adrian Năstase imaginase o formă abilă de subvenţie socială şi stimulare a economiei: programul ”cornul şi laptele”. La prima vedere, guvernul se angaja să cheltuiască sume mari de bani pentru a veni în sprijinul copiilor şcolarizaţi. La o privire mai atentă era o formă ocolită de a vira sume mari de bani în conturile unor firme prietene, care la rândul lor cotizau la partid. Toată lumea avea de câştigat ca dovadă că sistemul a fost preluat şi de guvernul Tăriceanu şi apoi de guvernul Boc fără prea multe nazuri legate de integritate. Dar ca orice sistem cu un viciu constitutiv, el a murit de la sine în clipa în care laptele şi chifla livrate copiilor deveniseră de neconsumat. Calitatea produselor s-a degradat progresiv şi inevitabil exact la fel ca în economia planificată. În timpul legislaturii anterioare s-au găsit militanţi PDL care au cerut propriului guvern să sisteze acest program, dar inerţia s-a dovedit mai puternică. Mecanismul supravieţuise după două rânduri de alegeri în ciuda calităţii tot mai proaste a produselor oferite gratuit deoarece acorda beneficii clientelei politice şi ridica artificial graficul creşterii economice.

De la bun început erau evidente câteva defecte majore: cornul şi laptele erau livrate tuturor copiilor indiferent de familia şi mediul de viaţă din care proveneau. Mulţi copii aruncau aceste produse. De multe ori acestea rămâneau nedistribuite şi se stricau. Nu s-a făcut un bilanţ al risipei, deoarece nimeni nu a avut interesul. Era un program abil care lovea mai multe ţinte simultan: subvenţiona copiii săraci, stimula consumul şi făcea favoruri unor firme recunoscătoare. Dar până la urmă schema s-a dovedit un fel de falsă raportare, căci piaţa laptelui şi pâinii crescuseră artificial.

Aşa este şi astăzi. Dacă guvernul social-democrat pare insensibil la argumentul inegalităţii de tratament este pentru că el vizează să obţină nu doar recunoştinţa debitorilor cu probleme, ci şi o bună reputaţie în mediile financiar bancare. E un fel de a spune nu ezitaţi să riscaţi pe piaţa românească, guvernul va interveni când veţi avea probleme. Aşadar şi de astă dată ţinta e dublă, dar la capătul circuitului financiar nu sunt cetăţenii debitori, ci băncile creditoare aşa cum am mai arătat. Şi BNR şi FMI au lăudat guvernul României pentru că evită riscul de a se ajunge în situaţia Ungariei, acolo unde băncile cu capital străin au fost obligate să suporte pierderi foarte mari. În schema minoră ”cornul şi laptele”, guvernul cumpăra bunăvoinţa firmelor cotizante, în schema actuală, mult mai sofisticată, guvernul cumpără o reputaţie de ”salvamar”. Dacă totuşi va pierde cineva, vor fi numai debitorii, care se vor trezi şi mai îndatoraţi, aşa cum au arătat câteva analize profesioniste ale acestei scheme de ajutor. (vezi de pildă Florin Câţu, ”O doză sănătoasă de scepticism pentru “rata Ponta”)

După cum se vede cu uşurinţă, preşedintele Traian Băsescu a lăsat lucrurile pe jumătate neexplicate. El i-a lovit fără menajamente pe cei de la BNR, care lucraseră la fundamentarea acestei măsuri, dar a avut grijă totodată să protejeze FMI-ul. A fost însă evident că şefa misiunii FMI, Andrea Schaechter, a asumat complet şi în deplină cunoştinţă de cauză schema subvenţionării creditelor cu atât mai mult cu cât nu era deloc o noutate. Filosofia intervenţionismului infuzase FMI de la începutul crizei. În aprilie 2008, preşedintele de atunci al FMI, Dominique Strauss-Kahn, spunea că ”puterea publică reprezintă a treia linie de apărare pentru a împiedica economia mondială să cadă în recesiune” şi în consecinţă el recomanda: ”În ce priveşte băncile, dacă fondurile lor proprii de siguranţă nu pot fi refăcute suficient de rapid de sectorul privat, se poate avea în vedere recursul la fondurile publice”. Chiar dacă nimeni nu a vorbit astăzi de o criză reală a băncilor din România, sugestia potrivit căreia reprezentanţii FMI au fost cumva înşelaţi sau constrânşi să aprobe această măsură este complet falsă.

Iată de ce Preşedintele are dreptate şi se înşală în acelaşi timp. Scoţând cu prudenţă tactică din discuţie FMI şi evitând dezbaterea despre politicile intervenţioniste aplicate pe scară largă, el reduce problema creditelor la o dispută românească şi intră, de fapt, el însuşi în campania electorală. Cetăţenii au rămas pe cont propriu.