1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Ceremoniile realităţii: omenescul cotidian

Ca să înţelegi mai mult din ce se întîmplă în jurul tău cred că e suficient să te uiţi cu interes şi severitate în ceea ce se cheamă „tu însuţi”. Ca să înţelegi mai mult şi mai aproape din ceea ce îndeobşte se cheamă „ tu însuţi” cred că e nevoie să exersezi „ieşirea din fire”.

Nu mai mult însă decît pînă la limita la care albul rămîne totuşi alb, negrul este tot negru, iar oamenii îţi sînt, chiar dacă la modul imperativ, convenţional adică, fiinţe umane. De aici încolo ai, ca să spun aşa, de lucru cu tine însuţi.

Îndeobşte „ieşirea din fire” este asociată cu crizele de nervi, cu isteriile din autobuz, cu păruielile şi înjurăturile din show-ul „Trădaţi din dragoste”, etc. Nu la aceste derapaje de comportament mă refer eu aici. Numesc „ieşirea din fire” exerciţiul de a te putea vedea, măcar pentru cîteva clipe, ca pe un altul. Altfel spus, să te pui în locul celuilalt deopotrivă atunci cînd îl judeci dar şi cînd îl admiri şi îl lauzi.

„Apoi simţi durerea ca un om şi se linişti”, scrie un poet contemporan. Aici văd eu cîntecul de lebădă al omenescului din om – dacă e adevărat, cum scria Ibsen, că lebăda cîntă cel mai frumos înainte să moară. Aici văd eu desfăşurarea cotidiană a ceremoniei omenescului, dacă vreţi, a omeniei. Parcursul acesta zilnic între „tu însuţi” şi celălalt cred poate să asigure viaţa noastră pe credit pentru orice virament în afara noastră.

Nu vorbesc, desigur, despre omul politic şi cu atît mai puţin despre omul politic la putere. Fandoseala cu pretenţie de dăruire, de aplecare către celălalt le este politicienilor instrument de căpătîi. Mă refer însă la locuitorii aşa-numitei „Românii profunde” şi deopotrivă la cei mai mulţi dintre liderii autohtoni de opinie. Din predicile celor din urmă pe care le citim sau le auzim zilnic lipseşte cu desăvîrşire înţelegerea tocmai a celor cărora le sînt adresate. Explicit, din aceste predici lipseşte tocmai omul. Oamenii aceştia se vede de la o poştă că au îngurgitat cîteva rafturi de cărţi şi se exprimă ca la catedră.

Se întîmplă, în fapt, aşa cum auzi uneori la colţ de stradă sau la coadă la ghişeele de taxe şi impozite: „Bine le zice, spune omul care citeşte ziarul, parcă ar vorbi din carte!”.

Scriam în urmă cu cîţiva ani despre îndemnul periodic „Să fim mai buni!” – adresat nouă de sutane de diferite mărimi şi profesii înaintea marilor sărbători creştine. Mă preocupa şi atunci de ce simţim nevoia unui astfel de îndemn la „bunătate de o zi” doar în preajma sărbătorilor mari. În fond, cred că nu e vorba de altceva decît de acea tresărire ancestrală a omenescului în om. Ea se întîmplă atunci şi numai atunci nu pentru că am avea, în acele zile, o disponibilitate aparte către bunătate. Lucrurile se petrec astfel, cred eu, doar pentru că sîntem, şi atunci şi realizăm că sîntem, atît de singuri.

Adică atît de străini de exerciţiul „ieşirii din fire”. Altfel spus, atît de păcătos de „noi înşine”, cu toate ale noastre neumblate, pietrificate, asemeni melcului care îşi poartă cochilia.

  • Data 12.10.2006
  • Autoare/Autor George Arun
  • Imprimaţi Imprimaţi pagina
  • Permalink http://p.dw.com/p/B2y1
  • Data 12.10.2006
  • Autoare/Autor George Arun
  • Imprimaţi Imprimaţi pagina
  • Permalink http://p.dw.com/p/B2y1