1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Societate

Ceremoniile realităţii: Izbăvirea prin cuvânt

Vine o vreme cînd nota de plată tot îţi vine la poartă ori ţi-o lasă poştaşul împăturită în fanta uşii apartamentului de la bloc. Dacă nu cred asta cu tărie, lumea, asta aşa cum e ea, se năruie în jurul meu.

default

Un poet care s-a uitat pe el, adică un om care luat cu ale vieţii – "vînturile, valurile", vorba poetului nostru naţional – a uitat, ori a ignorat că fusese dăruit cu dar de la Dumnezeu, a scris acum mai bine de 20 de ani următoarele versuri de o mare frumuseţe: "Măcar noi doi să scăpăm, strig în urechea morţii. Mîna scrie şi scapă."

Omul acesta, care chiar a fost dăruit să aibă relaţie personală, adică pe viaţă şi pe moarte cu Cuvîntul, nu mai scrie. Sau, ca să fiu corect, scrie maculatură. A preferat să fie în solda unuia din latifundiarii presei româneşti – nu-l mai numesc pe acest moşier de presă doar pentru că nu mai vreau să-i fac publicitate pe gratis. Revin: omul acesta aşadar, fostul poet pe care tocmai l-am citat cu cîteva versuri memorabile a ales să rămînă înrolat în solda comerţului cu cuvinte şi să risipească în felul acesta talantul dăruit de la Dumnezeu.

Pînă la urmă e treaba lui, şi e treaba fiecăruia în ce afacere se implică: explicit, în afacerea lui, adică în lupta pînă la sînge cu el însuşi, pentru a se îmbunătăţi în felul acesta, sau într-o afacere străină şi pînă la urmă alienantă.

Aşa se face că, tot mai mulţi lăsîndu-ne furaţi, seduşi de "afaceri" străine de noi, ce nu mai atinge sufletele noastre stafidite nu există – ştiţi, eu vorbesc aici de sufletele noastre nu împietrite, nu pierdute de tot şi fără scăpare, ci de sufletele noastre înglodate, încuibărite precum într-un cocon în crustă groasă de nămol, în deplină siguranţă aşadar, doar că fără nici o legătură cu exteriorul, cu "restul lumii", aşa cum sună o sintagmă de-a noastră pe care personal o detest.

Ce nu mai atinge sufletele noastre, nu există

Povestea asta cu sufletele noastre încarcerate în vălătuci groşi de înstrăinare, care mie îmi par a fi tot mai aproape de punctul acela de unde nu mai există întoarcere, mi-a răsucit în memorie trăirea unei dimineţi crude de februarie –"dimineaţa cînd ies negrii pe plantaţie", nu e aşa?) – cînd am găsit un trenuleţ din lemn, cred că fusese meşterit în casă, pierdut de un copil într-o baltă cu noroi din miliardele de bălţi cu noroi ale Bucureştiului. Acum jucăria din lemn era "protejată" de exterior, de ochii lumii de o crustă groasă de noroi întărit, eu am avut norocul să o văd pentru că merg îndeobşte cu capul în pămînt.

Am luat-o acasă, am curăţat-o şi i-am dat-o băiatului meu să se joace cu ea, adică să o însufleţească la loc.

Cum spuneam, ce nu mai atinge sufletele noastre stafidite, sufletele noastre învîrtoşate, nu există. Trăim tot mai mult şi mai îndestulat pe credit – mă refer aici la un tip special de credit, care ţinteşte dezsufleţirea omului –, şi mă tem că banca aceasta uriaşă naţională şi multinaţională de creditare a ignoranţei şi prostiei, a vieţii noastre de azi pe mîine, a unui soi de stomac postmodern al nostru care să fie a toate purtător, inclusiv purtător de suflet omenesc şi de suflare dumnezeiască, mă tem aşadar că banca aceasta uriaşă are rezerve nelimitate de creditare, în sensul celor spuse.

Şi atunci, nimic care să nu fi trecut prin stomacul acesta postmodern nu ne mai atinge, nici măcar cît un firicel de iarbă răsărit în preajma Paştilor.

Nici cît răsuflarea aceea ultimă a muribundului, uşoară precum trebuie că va fi fiind sforăitul îngerilor, nici cît fuiorul acela de abur subţire care toarce cumva împresurîndu-ne între buzele înlemnite văgăună cerească ale celui care va muri. Unii dintre voi, care nu aţi ţinut niciodată între palmele voastre făcute cuib palma omului ori a femeii în care a început să intre moartea, veţi recunoaşte mai uşor şi mai limpede inefabilul fuiorului aceluia de abur, fuiorului de suflet despre care am pomenit prin următoarea comparaţie: e ca atunci cînd deschizi capacul unei sticluţe de parfum fin, un parfum foarte bun, foarte al tău adică, o sticluţă pe care o păstrezi de mult pentru o ocazie care nu a sosit încă dar care va să vie, acum însă deschizi parfumul cumva pe furiş faţă de tine însuţi, să nu te vezi cumva că "umbli" la sticluţa de parfum pentru ocazia anume deşi nu e un lucru neapărat rău în asta, şi deodată în spaţiul încăperii puţin întunecoase, cu mobilier mai vechi, mai puţin "de serie", fuiorul acela din sticluţa de parfum îţi deschide o imagine teribilă, o imagine cerească, pe care eu am surprins-o cumva, mai demult, în următoarele cuvinte care au intrat într-o carte: îţi imaginezi Raiul ca pe o livadă cu meri înfloriţi şi un cor de soprane care să te primească.

Aşa văd eu lupta cu tine însuţi, pentru ca în felul acesta, la un moment dat, să fii primenit şi Cuvîntul să te găsească în pace.

Autor: George Arun
Redactor: Medana Weident