1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Ceremoniile realităţii: despre autismul în faţa valorii

Eu nu cred că în România valorile ne lipsesc – nu avem în schimb cultura valorilor. Tot astfel cum nu de idei ducem lipsă, ci de cultura ideilor. Problema noastră, a românilor, nu e una a neuronilor, ci a sinapselor.

default

Un prieten de la un liceu bucureştean, profesor de filozofie, mi-a povestit că a făcut un sondaj de opinie printre elevii săi dintr-o clasă superioară. I-a întrebat ce cred ei că reprezintă valoarea, mai exact, ce cred ei că face diferenţa între un om valoros şi un om fără valoare.

Răspunsul, aproape unanim, a fost următorul: „Omul valoros se vede, televiziunile şi ziarele îl fac vizibil, îl fac public, pe cînd omul fără valoare este invizibil”.

Răspunsul acelor adolescenţi este halucinant şi deopotrivă dezarmant. Am plecat de la el pentru a exprima cîteva gînduri privitor la autismul nostru în faţa valorilor autentice. Şi mă întreb: este România mai săracă în valori şi oameni valoroşi decît alte popoare?

Păstrînd proporţiile, legate anume de istoria şi de geografia fiecărui popor, eu cred că nu. În schimb, sîntem orbi şi nepăsători în a vedea şi a alege, în a promova şi a susţine valoarea şi omul valoros.

Altfel spus, în a pune om lîngă om şi valoare lîngă valoare pentru a construi în felul acesta patul germinativ al unei culturi reprezentative.

Să fiu mai explicit. Atunci cînd un intelectual e tot mai vizibil în spaţiul public, el devine dintr-odată periculos pentru agenţii vedetismului şi ai nulităţii propovăduite şi promovate.

Din acel moment, intelectualul nostru este desfiinţat ca intelectual şi făcut vedetă. Nu vedetă a reuşitelor sale în plan profesional, ci o vedetă ca toate vedetele, adică subiectul unui şir nesfîrşit de bîrfe, can-can-uri, scandaluri fabricate şi prefabricate, etc.

Nu interesează pe nimeni sau aproape pe nimeni omul valoros, ci doar ceea ce se poate croşeta în jurul lui pentru a-l desfiinţa astfel ca valoare şi a-l promova la rangul de vedetă. Cum bine ştim, valoarea nu se vinde, pe cînd vedeta vinde bilete şi „la negru”.

Un prim răspuns la întrebarea „de unde vine autismul nostru funciar în faţa valorii în general şi a valorilor în special?” este următorul: cea mai mare parte a presei din România a devenit mai ales în ultimii ani „creatoare” de realitate – o realitate la mîna a doua, periferică şi vulgară.

Prin asta a reuşit punerea în umbră sau chiar între paranteze a valorii, în scopul promovării vedetei şi vedetismului. De aceea adolescenţii descarcă valoarea în vedetism, iar noi, oamenii mari, nici nu ne punem problema cît de gravă este această deturnare de fonduri spirituale exclusiv în spaţiile sclipitoare ale platourilor de filmare ori în paginile ziarelor.

Aşadar „te vezi la televizor, deci exişti” – este răspunsul nostru la tot ce sîntem şi la tot ce avem.

Consumismul nostru agresiv, ritmul virulent al stomacului acesta uriaş pe care ne construim fiecare zi, mereu la fel, este un al doilea răspuns la întrebarea privitor la autismul nostru în faţa valorii şi a omului valoros.

Ne îndreptăm, încet dar sigur, către o lume fără suflet. Fără sentimente, deci fără regrete, remuşcări, dileme, interogatorii de conştiinţă, implicit fără răspunsuri.

Un singur exemplu: din ultima carte a lui Gabriel Liiceanu, „Scrisori către fiul meu”, cronicarii au reţinut şi comentat copios în mod special acele pasaje din care cititorii puteau afla ce gel de duş şi ce parfum foloseşte autorul.

Cartea a fost vîndută în mii de exemplare şi este, dacă nu mă înşel, la al treilea tiraj. Volumul lui Gabriel Liiceanu este de o frumuseţe rară – dar eu apreciez, cu tristeţe, că nu puţini au fost aceia care au cumpărat cartea pentru că au vrut să afle, de la sursă, cu ce parfum „îşi dă” Gabriel Liiceanu.

Argumentul meu la ce am spus, şi care verifică încă o dată spiritul nostru consumist şi autismul în faţa valorii, este susţinut şi de faptul că nu am citit, pînă acum, o receptare serioasă, într-o revistă de cultură, a cărţii lui Gabriel Liiceanu „Scrisori către fiul meu”. Repet, după părerea mea, o carte de o frumuseţe rară în actualitatea editorială românească.