1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Ceremoniile realităţii

George Arun24 noiembrie 2006

Unchiul nostru Dumnezeu

https://p.dw.com/p/B2xb
Imagine: BilderBox

Atunci cînd ne e bine, cînd totul ne merge din plin, Dumnezeu e bun şi drept. E chiar îngăduitor şi înţelegător, protector şi generos cu noi. Însă în mod paradoxal tocmai atunci Dumnezeu este absent. Percepţia noastră ni-l indică atunci aproape uman, cumva „de-al nostru” – drept pentru care nu ne mai prea interesează persoana lui, la fel cum nu ne interesează îndeobşte nici oamenii care ne-au făcut cîndva un bine. Nu avem, nici faţă de el, datorii – în schimb primim cu braţele făcute căuş daruri şi privilegii ca pe un drept elementar.

Atunci cînd ne e rău, cînd ni se îneacă una sau, credem noi, toate corăbiile, îl percepem pe Dumnezeu mai prezent ca oricînd. Îl chemăm, adică, să ne sară în ajutor – ca pe o rudă de-a noastră uitată, apropiată de sînge dar nu mereu accesibilă, nu tocmai la „per tu” cu noi, pentru că ruda aceasta e într-un fel atotputernică, ne este adică superioară prin aceea că ne poate rezolva problemele. Spus mai simplu, atunci cînd ne este rău Dumnezeu e unchiul nostru atotputernic din America. Şi apelăm la el.

În România cei mai mulţi dintre noi confundăm Biserica cu Dumnezeu, iar pe Dumnezeu mai mult îl buzunărim decît îl slăvim şi îl onorăm. Credinţa, declarată în proporţie de masă în sondajele de opinie, este în multe cazuri un exerciţiu mercantil, un aliaj de obiceiuri proaste de a cerşi în numele sfintei cruci, atunci cînd sîntem în impas.

Conform unui studiu recent, 80% dintre români cred în clerici, în timp ce media europeană se opreşte la cincizeci de procente. Este ciudată această credinţă a noastră în slujitorii Bisericii – mai exact spus în slujitorii din biserici – cînd presa dedică aproape zilnic pagini întregi clericilor care fie au folosit patrafirul drept pavăză pentru notele informative date Securităţii, fie sînt prosperi oameni de afaceri, fie fac jocuri politice de cea mai joasă speţă, ş.a.m.d.

Gîndurile acestea m-au dus către următoarea întrebare:

De ce credinţa românilor ortodocşi e mai mult, mai larg declarată şi mai puţin practicată decît, de pildă, credinţa catolicilor ori a protestanţilor? Cred că un posibil răspuns ar fi de găsit în cum percepem noi la modul general, ca mentalitate vreau să spun, jocul dintre cerere şi ofertă. Avem noi bunul obicei de a păstra un echilibru între cerere şi ofertă, pe pămînt, pentru a încerca acelaşi lucru şi în relaţia noastră cu cel din ceruri.

Eu cred că nu. Pentru că şi pe Dumnezeu, ca şi pe unchiul nostru bogat din America îl căutăm doar atunci cînd sîntem la ananghie. În restul timpului, multora dintre noi, şi unul şi celălalt ne sînt ca doi străini.