Ceremoniile realităţii

De vreo două luni, în fiecare duminică seara, Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu stau de vorbă cincizeci de minute la un post de televiziune. Cum în România cuvintele sînt bune de purtat, precum hainele – astfel că „se poartă” pînă la petice ceea ce e la modă –, emisiunea de la televizor a domnilor Liiceanu şi Pleşu e numită, desigur, „show”, „talk-show”, etc.

E un lucru bun că românii pot să urmărească în fiecare duminică seara o oră de emisie în care calmul şi tihna discuţiei celor doi oameni de cultură sînt pigmentate, desigur, cu ironiile fine în special ale lui Andrei Pleşu. Emisiunea „Altfel” a domnilor Liiceanu şi Pleşu ar fi putut de bună seamă să fie găzduită de postul naţional de televiziune: în fond, dacă contribuabilul plăteşte postului public pentru „Surprize, surprize”, de ce nu i s-ar fi putut livra şi această oră duminicală de cultură, mai exact, de punere a problemei în ce priveşte cultura, mentalitatea, spaţiul nostru public în general?

În fine, destul cu lauda emisiunii acesteia „Altfel” – nu asta mi-a fost intenţia „Ceremoniilor realităţii” de astăzi. Tema de duminica trecută m-a pus însă pe gînduri. Domnii Liiceanu şi Pleşu au stat de vorbă despre relaţia maestru-discipol: de ce această relaţie nu mai e ea prezentă azi, în lumea noastră grăbită, superficială, autistă, într-un cuvînt, turmentată?

Concluzia, şi cred că am înţeles-o bine, a fost aceea că tinerii în general consideră că nu mai au nevoie de modele. Dar nu la tinerii indolenţi s-au referit cei doi oameni de cultură – aceştia îl accesează, aşa cum a punctat Andrei Pleşu, pe „maître Google” –, referirea a fost la tinerii inteligenţi şi şcoliţi, dar insolenţi. La cei care au mîncat pe pîine masterate şi doctorate la universităţi europene şi americane de prestigiu şi consideră că potenţialii învăţători, potenţialii maeştri de la noi sau de aiurea sînt pierdere de vreme. Contează diploma, desigur acoperită de cunoştinţe temeinice – şi cu asta ei consideră că ştiu totul şi că totul li se cuvine. Aceasta a fost, în linii mari, teza emisiunii de duminica trecută a domnilor Liiceanu şi Pleşu.

Este, cred, în această concluzie şi un punct nevralgic. Am convingerea că relaţia aceasta maestru-discipol capătă chip, înfăţişare atunci şi numai atunci cînd oamenii în general, o naţiune, măcar o comunitate sau un grup au o problemă pe care o resimt ca urgentă: caută adică să găsească ori să schimbe ceva, şi nu în primul rînd în ceea ce priveşte „starea socială”. Atunci şi numai atunci, cred eu, apare ca din pămînt maestrul. Şi tot atunci maestrul va fi obligatoriu găsit şi căutat – „nu m-ai fi căutat dacă nu m-ai fi găsit”, nu e aşa? – de discipoli, de învăţăcei, de toţi aceia care sînt preocupaţi de urgenţa problemei respective.

Problema noastră e de fapt că nu avem o problemă. Vreau să spun că nu resimţim nimic din tot ce ne lipseşte, ori din tot ce ar trebui să schimbăm, ca pe o urgenţă. Şi atunci nu ne vin nici apostolii, şi nici învăţăceii care să le calce pe urme, pînă atunci cînd propriile lor urme vor avea chip şi înfăţişare.