Cercul vicios al crizei româneşti

De cel puţin 6 ani guvernele promit că vor realiza o amplă descentralizare administrativă. Cu toate acestea nu se întâmplă aproape nimic. Vechiul model centralist, care oferă judeţelor o autonomie limitată şi care permite o alocare arbitrară şi iraţională a resurselor, continuă să se aplice, după cum regiunile de dezvoltare rămân pe mai departe simple ficţiuni cartografice.

S-a creat un impas greu de depăşit. Pe de o parte deţinătorii funcţiilor publice refuză schimbarea, conservând un sistem care le oferă mari avantaje personale şi, pe de alta, încercările de descentralizare s-au dovedit adesea nereuşite, autonomia locală, acolo unde a făcut avansuri, oferind probe de nepricepere şi iresponsabilitate. Tentativele sincere de descentralizare au fost adesea descurajate de iniţiativele şi cheltuielile fanteziste ale unor administraţii locale.

Am văzut că de la începutul crizei economice, reducerea deficitelor bugetare s-a făcut printr-un gest autoritar, care a diminuat autonomia autorităţilor locale.

Aşadar nu există nici un impuls puternic pentru schimbare şi întrebarea este de ce? Dacă politicienii de la vârf nu vor să schimbe nimic, de ce nu se creează o mai puternică presiune “de jos”? De ce tema autonomiei locale nu devine o revendicare populară? De ce subiectul nu apare în campaniile electorale?

Un răspuns posibil ne oferă o cercetare sociologică realizată în cursul lunii decembrie 2010 de Centrul de Analiză şi Dezvoltare Instituţională, în colaborare cu Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie. Un mic segment relevant a fost publicat de Dragoş Paul Aligică (pe „Madame Blogary”), citând teza de doctorat, recent finalizată, a lui Horia Terpe, directorul executiv al CADI.

Iată câteva întrebări şi răspunsuri alese dintr-un chestionar mai larg:

Dacă vi s-ar cere sfatul, v-aţi pronunţa privind ceea ce este de făcut într-o anumită problemă publică de interes local?

Niciodată 33%

Rareori 27%

Deseori 18%

De fiecare dată 13%

NS/NR 9%

Dacă ar fi posibil, aţi participa la şedintele Consiliului Local, chiar şi fără a fi plătit?

Niciodată 41%

Cel puţin o dată pe an 24%

Cel puţin de şase ori pe an 8%

În fiecare lună 10%

În fiecare săptămână 5%

NS/NR 12%

V-aţi implicat vreodată în rezolvarea unei probleme locale, altfel decât mergând la vot?

DA 10%

NU 85%

NS/NR 5%

În ce măsură sunteţi la curent cu activitatea Primăriei şi a Consiliului Local?

Nu sunt deloc informat 30%

Mă consider puţin informat 37%

Consider că sunt destul de informat 16%

Sunt foarte bine informat 3%

NS/NR 14%

Aşadar două treimi din cetăţenii ţării nu sunt dispuşi, dintr-un motiv sau altul, să se implice în rezolvarea unor probleme de interes local. Iar în acord cu această masivă dezimplicare, apare şi un nivel covârşitor de ignoranţă asumată. E ca şi cum românii şi-ar spune că nu ştiu şi nici nu vor să ştie cum sunt conduşi. Că suferă, dar că li se pare întrucâtva fatal să sufere.

Nu e deloc neimportant de ce lucrurile stau aşa şi nu altfel. Dacă unii vor fi tentaţi să speculeze cu privire la fatalismul istoric al societăţii româneşti, sau la remanenţele infantilizării provocate de regimul comunist, alţii atrag atenţia asupra faptului că cetăţenii continuă să fie descurajaţi să se pronunţe şi că dezinteresul lor ar fi o formă de protest, asemănătoare cu absenteismul de la urne.

În orice caz s-a creat un cerc vicios. Cetăţenii refuză implicarea, invocând experienţa negativă a unei administraţii discreţionare, iar puterea argumentează lipsa reformelor invocând pasivitatea societăţii şi incapacitatea ei de auto-administrare.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Petre M. Iancu