1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Cerc vicios şi realităţi paralele româneşti

Nimic mai straniu, în realităţile dâmboviţene, decât voioasa coexistenţă a celor două Românii care nu se întâlnesc niciodată. Care nu se pot admite, dar nici nu se combat până la capăt, ci se suportă mutual, amoral.

Nimic mai zguduitor, în realităţile româneşti, decât destinul uneia din ele. E privată, parţial, de drepturi şi  însetată de dreptate, dar n-ajunge vreodată să-şi vadă visul cu ochii. Nu cedează. Învaţă, se informează. Din când în când o lasă nervii şi emigrează. E stoică şi capabilă. Munceşte, dar nu parvine să-şi organizeze vreodată, eficient, apărarea.

Alta, mai disciplinată şi mai unită, pare abonată la a tot câştiga în istorie. E mobilă şi traseistă. Ştie, deşi parţial analfabetă, să-şi prezerve privilegiile, protejându-şi hoţiile din trecut. De pildă banii jecmăniţi prin Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, (ANPR). Silită de propria incompetenţă şi de un trecut delincvent să fure în continuare, să fure pentru eternitate, încearcă să legalizeze nu doar jaful şi judecata strâmbă, astfel încât hoţii să-i traducă în justiţie pe vardişti, ci şi să perpetueze realităţi paralele, menite, esenţialmente, s-o justifice. 

Ambele realităţi sunt, într-o oarecare măsură, fictive. Valorile lor răsturnate arată, în oglindă, identic, fără să fie realmente. Similitudinea le face mutual compatibile. Nu se intersectează decât incidental şi formal, pe facebook, la biserică, la mall, în injuria din oglindă, în ciocnirea de pe sticlă. Şi întrucât nu se intersectează cu adevărat,  nu ajung la confruntare decisivă, ca una să învingă, alta să fie desfiinţată.

Perpetuarea acestei hiperrealităţi are nevoie de prezervarea ambelor Românii şi de un amestec savant potrivit de nepăsare şi fatalism. Celei bune i se distribuie invariabil rolul de personaj negativ, ”trădător” al celeilalte ţărişoare la Înalta Poartă. În acest proces, calomniaţii nu protestează excesiv şi se revoltă realmente şi mai rar. O sinistră magie neagră pare a condiţiona deci interminabila coabitare paşnică a acestor două realităţi fictive şi paralele, dincolo de care se întind palatele oligarhiei şi mizeria dezmoşteniţilor sorţii, cei denudaţi de drepturi şi eficace manipulaţi chiar şi după ce se emancipează.

A asculta poliloghia ministrului justiţiei, Tudorel Toader, reprezentând una din aceste realităţi, în contra şefei DNA şi a procurorului general, exponenţii involuntari ai celeilalte, s-a dovedit o probă de răbdare şi calm. Una reclamând o doză de masochism deloc bine temperat. Nu doar pentru că Toader nu reuşeşte să articuleze decât un discurs chinuit şi chinuitor, angoasat şi angoasant, logic fracturat şi rău structurat, dacă nu de-a dreptul incontinent, lipsit de ingredientele necesare unei luări de poziţie tonice şi coerente. Ci pentru că ilustrează perfect de ce le merge derbedeilor, iar România liberă e, mai mereu, în genunchi.

Le merge, pentru că victimelor lor le ajunge să constate că li se permite să existe în continuare, ca să se bucure, să-şi celebreze victoria la rigoare euforic şi să-şi calmeze aprehensiunile. Dacă Toader n-a demarat procedura de demitere a celor doi procurori campioni ai statului de drept românesc, nu-i aşa că-i bine? Nu-i aşa că statul de drept a supravieţuit? Că ne putem freca mâinile, pentru că grupului infracţional organizat a început să-i fie frică de furia populară? Sau de ambasadorul american?  

Din păcate nu e aşa. Pentru că statul de drept nu funcţionează pe bază de mai multe realităţi, ci pe bază de puteri judicios separate. Se strică deîndată ce una din puteri e pusă la colţ şi izolată. De pildă de către CCR în cooperare cu parlamentul, guvernul şi mare parte din puterea a patra, mediatică. Astfel, cine a avut răbdarea să asculte alocuţiunea ”iexpertului” de la timona ministerului justiţiei, s-a văzut silit să asiste la un moment grotesc, de abia disimulată beatitudine. Ea l-a cuprins, deloc întâmplător, pe dregătorul PSD-ist, la evocarea imunităţii de care, conform CCR, au ajuns, ca în republici bananiere, să se bucure miniştrii României.        

Ea pune capăt democraţiei liberale, în care, ca în Marea Britanie, sau în Israel, ţări, nota bene, fără constituţii, pot ajunge lesne să fie acuzaţi, judecaţi şi condamnaţi la ani lungi de închisoare demnitari, miniştri, guvernanţi vinovaţi de orice fel de malversaţii sau delicte. 

În România lui Valer Dorneanu (șeful pesedist al CCR), drumul către o astfel de democraţie s-a-nfundat, de vreme ce i s-a făcut de petrecanie separaţiei puterilor. Într-o ţară modernă, europeană, competitivă, liberă şi prosperă, aceasta este, fireşte, esenţială. E cu atât mai importantă, cu cât regimul care o detestă  violează principiul-cheie al statului de drept mai des şi mai brutal, sau la adăpostul subtilităţilor şi cu menajamente, scopul permanent fiind lărgirea discreţionară a uneia dintre puteri. În cazul românesc, a celei de care dispune parlamentul, controlat în România, nu întâmplător, de eternul partid-stat. În acest scop tirania reînscăunată pune urmărul la a lichida puterea preşedintelui şi a magistraţilor, cea în stare să zăgăzuiască abuzul de putere şi corupţia la nivel înalt şi să împiedice astfel descătuşarea hoţiei şi a legiferării ei, menite să restaureze statul feudal.

În virtutea experienţei sale, puterea învingătoare în istorie se abţine totuşi, când crede că e cazul, de la adoptarea de măsuri "inoportune". De pildă de la a o demite pe Laura Codruţa Kövesi. Dar nu doar de frica protestatarilor sau a americanilor. Ci de teama de a nu distruge prematur una din "oportunele" ficţiuni ale hiperrealităţii care-i condiţionează existenţa, perpetuarea la butoane, furtul şi impunitatea.

Care-i pâinea ei de toate zilele? Potrivit ziaristei Ondine Gherguț,”ANRP a dat despăgubiri pentru terenuri supraevaluate cu zeci de milioane de euro, prejudiciile totale depășind probabil miliardul de euro”. Timp în care cealaltă Românie, cea flămândă şi rămasă în sapă de lemn după ce a fost jefuită de regimul comunist, continuă în postcomunism să facă foame, să-i fie sete de dreptate şi să-şi aştepte, stoic, despăgubirea.

Aici, s-ar spune, se închide cercul. Dacă în România cercul vicios n-ar fi înlocuit de tristele şi autistele realităţi paralele. Cele, în parte, mutual indiferente. Şi de coabitarea lor veselă, făcându-şi pupăcios cu mâna, de la distanţă, în ”piaţa endependenţi”.