Cele două figuri şterse ale Uniunii Europene

La finele lui 2009, când cele 27 de state ale UE i-au nominalizat, belgianul Van Rompuy şi britanica Ashton erau, pentru opinia publică europeană, nişte personaje relativ anonime. Între timp, lucrurile au rămas în mare neschimbate. Chiar dacă cei doi ocupă cele mai importante posturi din schema comunitară.

Părerea personală nu contează

Preşedintele Consiliului European ar fi trebuit să confere mai multă continuitate Uniunii, după adoptarea Tratatului de la Lisabona. Până atunci, statele care deţin, prin rotaţie, Preşedinţia semestrială a Uniunii, ocupau şi şefia Consiliului. Candidaţi la preluara portofoliului fuseseră figuri relevante la nivel continental, cum ar fi ex-premierul britanic Tony Blair. Alegerea finală avea să fie un personaj mai degrabă radical opus lui Blair. Nigel Farage, liderul euroscepticei grupări britanice UK Independence Party, spunea, la vremea respectivă, despre fostul prim ministru belgian Van Rompuy că "are charisma unui lapon ud şi aspect de mic funcţionar bancar". Belgianul a înghiţit ironia, nu a ripostat şi a şi întors-o în favoarea sa, propundu-şi candidatura sub argumentul că ar fi un negociator şi un constructor de consens, a cărui părere personală este irelevantă.

Şi, cu toate aceasta, lumea l-a cam subapreciat pe belgian. Iar fugura palidă i-a folosit chiar în negocierile pe care a trebuit să le poarte în perioada de criză a datoriilor care a marcat istoria europeană în primii ani de mandat ai lui Van Rompuy. Fără să teatralizeze dificultăţile întâmpinate în dialogul intra-european, s-a priceput să găsească un limbaj comun pentru interesele Germaniei şi ale Franţei, ca piese grele în ansamblul Uniunii, şi naţiunile mai mici, la fel cum a ştiut să evite ruptura zonei euro de restul comunităţii. Pactul fiscal acceptat de majoritatea statelor europene este şi rezultatul eforturilor de negociator ale belgianului. Unui astfel de personaj te poţi gândi să-i oferi coordonarea summitului zonei euro - ceea ce, de altfel, s-a şi întâmplat.

Pasiunea lui Van Rompuy pentru haiku este deja legendară printre liderii europeni, mai ales după ce preşedintele Consiliului nu s-a sfiit să învioreze în câteva rânduri atmosfera întâlnirilor la vârf cu lectura unora dintre aceste ultrascurte poezii japoneze cu structură rigidă.

O chestie de proporţionalitate

Şi nominalizarea lui Catherine Ashton a fost o surpriză. Van Rompuy a contat enorm în alegerea şefei diplomaţiei comnitare: unui bărbat, politic înregimentat printre conservatori şi provenind din micuţa Belgie, i s-a alăturat o doamnă cu pasiuni laburiste şi reprezentând industrial-importanta Mare Britanie. Nu au cântărit prea mult vocile critici care îi reproşau absenţa experienţei diplomatice şi necunoaşterea altei limbi cu excepţia englezei (Van Rompuy este vorbitor fluent de franceză, olandeză, engleză şi germană).

Diplomaţia locurilor commune

Funcţia lui Ashton poartă titulatura oficială de "Înalt reprezentant al Uniunii pentru politică externă şi de securitate". Aceasta înseamnă o comasare a două foste posturi: cel al responsabilului UE pentru politică externă şi de securitate şi, respectiv, cel al comisarului pentru relaţii externe. În principiu, Ashton este ministrul de Externe al Uniunii dar sensibilităţile naţionale nu permit o asemenea etichetă. În afara corpului diplomatic comunitar, aflat în continuare în faza de organizare, britanica deţine şi mandatul de vicepresedinte al Comisiei Europene. Această dublă pălărie îi impune o dublă loialitate şi implică o restrângere a spaţiului de manevră pentru Ashton. Iar păreri proprii poate emite şi mai puţine decât Van Rompuy. Aşa că, atunci când vine vorba despre marile conflicte ale lumii, Ashton enunţă mereu simple banalităţi, fără a ieşi din limitele lucrurilor comune.

Priorităţile lui Ashton

Cu toate acestea, Ashton a stabilit anumite priorităţi tematic-geografice. Astfel, diplomatul european susţine că negocierea păcii în Orientul Mijlociu trebuie să se poarte în cadrul cvartetului ONU-UE-SUA-Rusia; pe de altă parte, Ashton încearcă să obţină din partea Iranului o renunţare negociată la controversatul program atomic; în fine, a căutat o apropiere de statele "primăverii arabe". De ceva vreme, printre temele de interes ale Înaltei Reprezentante se află Siria. De la începutul mandatului, Ashton a căutat să deblocheze negocierile dintre Belgrad şi Priştina, la fel cum şi-a propus să instituie parteneriate strategice între Uniunea Europeană şi state cum sunt SUA, Rusia, China sau India.

”Unde e Ashton? Nu ştim.”

Dată fiind complexitatea relaţiilor externe ale UE, e destul de dificil ca responsabil comunitar pentru diplomaţie şi securitate să fie prezent peste tot. Ceea ce, însă, nu a scutit-o de contestaţiile celor ce îi reproşează că ratează momente importante, are reacţii întârziate la teme acute şi petrece prea mult timp în Marea Britanie natală.

Câteodată nici măcar proprii subordonaţi nu pot ţine pasul cu diplomata şefă. Legendară a rămas replica purtătorului de cuvânt la întrebarea unui jurnalist care vroia să afle unde este Ashton: "Nu ştim unde, anume, este; în orice caz, lucrează".

Criticile, e drept, au pierdut, treptat, în intensitate dar atât la Ashton cât şi la Van Rompuy paloarea prezenţei oficiale nu este întâmplătoare. Majoritatea statelor europene şi-au dorit, în cele două funcţii, personaje care să nu pună în pericol rolurile mari pe care unele capitale şi anumiţi lideri locali doresc să le joace. Pentru asta, Uniunea nu ar avea, implict, voie să fie reprezentată de figuri carismatice. Van Rompuy a reuşit să slalomeze din când în când printre rigorile impuse, Ashton jucând, în schimb, rolul în care a fost distribuită fără a ieşi din indicaţiile regizorului care a nominalizat-o. În orice caz, nici unul nu va deveni politician de talie mondială.