1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Cele şapte peceţi ale democraţiei româneşti

Epocile de dictatură au sfârşit prin a paraliza chiar şi reflexele democratice – puţine, slabe şi precare - ale unei părţi a elitei româneşti.

default

În dezbaterile politice româneşti dispreţul manifestat faţă de democraţie are o lungă şi tristă tradiţie. Şi nu e vorba aici de cel trâmbiţat cu mult aplomb, în perioada interbelică, spre disperarea unui Eugen Ionescu şi, de la mijlocul anilor 30, a unui Mihail Sebastian, de grupul intelectualilor rinocerizaţi din siajul lui Nae Ionescu.

Nu e vorba nici de ura neolegionară, stalinistă şi neocomunistă faţă de valorile societăţii deschise. Ci de trufia desconsiderării acestor valori de către oameni politici, intelectuali, ziarişti şi scriitori contemporani, care se afişează frecvent şi cu plăcere în postura de apărători ai democraţiei.

O regretabilă deraiere de acest soi a constituit-o, în anii 90, pledoaria unui dintre cei mai redutabili publicişti români în favoarea votului cenzitar. Vot care poate fi cotat în multe feluri, dar nu ca democratic, devreme ce respectă doar dreptul electoral al membrilor unui segment restrâns al populaţiei, refuzându-i-l tuturor celorlalţi.

Mai nou, în dezbaterea privind modificarea constituţiei româneşti şi drepturile şi legitimitatea parlamentarilor independenţi s-au strecurat multilple argumente false şi pernicioase pentru democraţie.

Unii adversari ai preşedintelui Traian Băsescu cred că-şi pot dovedi utilitatea în lupta împotriva şefului statului, tunând şi fulgerând ba împotriva proiectului unui parlament unicameral, ba contra independenţilor din forul legislativ.

Spre a-şi masca agenda politică pro-PSD-ist-PNL-istă „băsescofobii” după cum au fost numiţi în presă politicienii respectivi şi gazetarii care îi susţin recurg la un arsenal de argumente din recuzitele clasice ale democraţiei.

Independenţii n-ar avea „legitimitate”, afirmă ei, întrucât ar fi fost aleşi ca membri ai altui partid pe care ulterior l-au părăsit. Iar un parlament unicameral ar slăbi democraţia, referendumul organizat pe această temă în România nefiind pregătit de o dezbatere adecvată.

M-am opus întotdeauna, din răsputeri, oricărui oportunism politic. Traseismul mă irită. Nu l-am susţinut niciodată pe Gabriel Oprea. Şi nici n-am fost vreodată un adept vehement al parlamentarismului monocameral. Dar e lesne de demonstrat cât de şchioape sunt pseudo-argumentele adversarilor acestui proiect.

Fenomenul traseismului nu este, evident, unul specific românesc. Demisii de parlamentari din partidele pe listele cărora au fost aleşi în forurile lor legislative se produc peste tot în lume, inclusiv în cele mai vechi şi mai solide democraţii. Or, nicăieri în lumea democratică nu s-a pus vreodată, într-un mod serios, problema ciuntirii drepturilor acestor deputaţi sau senatori.

Şi nu întâmplător. Pentru că datoria supremă a unui deputat nu e cea faţă de partidul pe ale cărui liste a fost trecut într-o campanie electorală sau alta. Ci faţă de propria sa conştiinţă, a cărei independenţă, într-un stat de drept democratic, este sacrosanctă. Oare cine se poate erija în judecător al conştiinţei acestor aleşi ai poporului?

Ca atare, ţine de fundamentele oricărei democraţii să se respecte integral drepturile, demnitatea şi independenţa tuturor celor pe care i-a ales poporul. Iar ei nu-şi „încalcă mandatul”, dacă la un moment dat conştiinţa proprie le dictează să-şi părăsească formaţiunea politică, spre a putea servi mai bine intereselor celor care i-au ales.

Tocmai nerespectarea drepturilor lor ar constitui, dimpotrivă, un atentat strigător la cer la adresa democraţiei parlamentare şi nu restrângerea, la o singură cameră, a unui for legislativ vădit hipertrofiat.

Remarcabilă în această chestiune este şi aroganţa elitistă a argumentelor invocate de aceiaşi „apărători ai democraţiei” spre a pleda contra respectării rezultatului clar al referendumului de la 22 noiembrie.

În context se cuvine remarcat, mai întâi, că, într-o democraţie, suveran este poporul. Democraţia dispare instantaneu ori de câte voinţa sa e desconsiderată.

Apoi, evocarea cazului irlandez e de prost-gust. Mai toţi comentatorii occidentali ai procesului adoptării Tratatului de la Lisabona, inclusiv susţinătorii lui cei mai fervenţi au fost de acord că democraţia comunitară n-a făcut defel o figură bună în acest dosar.

Presiunile exercitate asupra oficialităţilor din Dublin, să organizeze după primul referendum, negativ, un al doilea vot, care să ducă la acceptarea şi ratificarea acestui tratat n-au făcut decât să întărească scepticismul cu privire la calitatea democraţiei în interiorul UE.

Până la urmă însă, nici în Irlanda şi nici în afara ei n-a îndrăznit nimeni să ignore rezultatele plebiscitului irlandez.

În fine, s–a afirmat că referendumul românesc n-ar fi legitim, întrucât n-ar fi fost precedat de o dezbatere autentică. Întâmplător, această aserţiune e adevărată.

Dar în cu totul alt sens, decât ar dori cei ce o fac. În fapt, mai toată presa audio-vizuală românească s-a dedat luni în şir la o propagandă deşănţată împotriva proiectului prezidenţial, adoptat până la urmă de alegători în ciuda opoziţiei virulente a mogulilor şi clientelei lor politice, exprimate in corpore de televiziunile de ştiri. De unde reiese că democraţia, deşi lucru simplu, continuă să fie pentru mulţi, în România, o carte cu şapte peceţi.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Vlad Drăghicescu

Vă mai recomandăm