1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

CEDO nu poate clarifica răspunderile morale

Sentința CEDO privind reducerea salariilor bugetarilor cu 25% a reactivat o dezbatere politică care se complace pe mai departe într-o gravă confuzie morală.

default

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a respins la sfârșitul anului trecut cererile facute de doi reclamanți români care s-au adresat Curții împotriva reducerii salariilor din sistemul public cu 25%. Sentința aceasta cu totul neinteresantă pentru jurisprudența CEDO contează însă foarte mult în România. Ea atinge nervul sensibil al unei dezbateri sociale cu implicații majore.

Sindicatele și Opoziția au pretins că reducerea salariilor ar reprezenta nu doar o formă de violență politică, ci și o încălcare a drepturilor omului. Ulterior încurajați de acest masiv discurs public, doi funcționari de la primăria din Chișinău-Criș, Felicia Mihăieș și Adrian Gavril Senteș, după ce au pierdut toate procesele în țară, au reclamat statul român la CEDO.

Reclamanții au preluat tale quale ideile vehiculate în lupta politică din acea perioadă , pretinzând că salariul este o formă de proprietate și că reducerea lui ar însemna nerespectarea unui drept fundamental înscris în Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale”

Ei au susținut că guvernul României ar fi încălcat articolul 1 al Protocolului nr. 1, potrivit căruia: ”Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.”

Pentru orice persoană cu o minimă informație juridică această reclamație la CEDO era o năstrușnicie. Lupta politică deformase însă argumetele atât de mult, încât ideile false au început să pară pentru mulți convingătoare. A asimila salariul (dar și pensia din sistemul românesc de protecție socială) cu proprietatea era mai mult decât o eroare juridică, era o alterare a unor raporturi sociale fundamentale.

Este de reținut că stânga politică nu poate trage nici un profit din această idee, deoarece în tradiție marxistă, ea își nutrește discursul din reflecția asupra muncii salariate și a relațiilor de servitute dintre proprietar și salariat. Pentru stânga nimic nu este mai important decât diferența dintre proprietate și salariu. S-ar putea spune că abia dreapta ar avea interesul să abată atenția de la această distincție, mărind din când în când salariile și creând iluzia egalității în consum și confort.

Dar în România eroarea s-a răspândit poate cu atâta ușurință și din cauza faptului că disputa nu îi privea direct pe protagoniștii tradiționali ai dramei marxiste (patronii și muncitorii), ci pe miniștrii (sau primarii) și pe funcționarii statului. Faptul că statul nu e un patron ca oricare altul a încurajat confuziile.

În orice caz, nu putem spune că am fi asistat în viața publică românească la o dispută doctrinară dintre stânga și dreapta, ci la o pură pierdere de vreme. Nimeni nu a tras de aici nici un profit și cu siguranță că dacă PSD va ajunge la guvernare nu va fi interesat să reactiveze disputa.

Președintele Traian Băsescu a primit sentința CEDO cu mare satisfacție, deoarece a văzut în ea o recunoaștere a punctelor sale de vedere. Dar președintele nu s-a mulțumit cu atât, acuzîndu-i pe judecătorii din România care au impus plata anumitor restanțe salariale că s-ar afla într-o dublă eroare: juridică și morală. "Ce vor face domnii judecători care au tot pus statul român să plătească vreo 9 miliarde şi ceva de RON în perioadă de criză profundă?” a întrebat Președintele.

În realitate instanțele românești, fie că s-au înșelat fie că au avut dreptate, nu au judecat pe temeiul Convenției drepturilor omului. Așadar judecătorii nu au nici un motiv să-și revizuiască poziția în urma sentinței CEDO. Dacă avem în vedere, de exemplu, restanțele câștigate de profesori, ele au avut ca temei legi ale statului. În toamna anului 2008, Parlamentul, în pofida Guvernului, a adoptat legea de majorare a salariilor profesorilor, iar Președintele Traian Băsescu, după o perioadă de ezitare extrem de semnificativă și asupra căreia ar trebui să se insiste mai mult, a promulgat-o. Cu toate că riscurile îi erau bine cunoscute, Președintele a lăsat legea să treacă în scopuri pur electorale.

Ulterior neclaritățile juridice care au intervenit au permis contestarea în instanță a blocării legii de majorare. Cine răspunde pentru acest lucru? Instanțele de judecată, care au aplicat legea în litera ei fără nicio preocupare de context, sau înalții demnitari ai statului care au împins țara într-un joc extrem de periculos? Președintele a promulgat legea plasându-se alături de grupurile politice din Parlament la originea dificultăților de mai târziu. De aceea, cel puțin în parte, Președintele este răspunzător din punct de vedere politic și moral de faptul că statul român a fost pus ”să plătească vreo 9 miliarde şi ceva de RON în perioadă de criză profundă”.

Sentința CEDO din 6 decembrie 2011 a adus o clarificare juridică necesară pentru dezbaterea publică românească, dar din nefericire confuziile morale sunt perpetuate.

Autor: Horațiu Pepine, DW-Bucureşti
Redactor: Medana Weident