1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Ceauşescu – „genomul” unui dictator

Dacă ar exista un genom al dictatorului megaloman, Ceauşescu ar putea trece drept o exemplară întrupare a acestuia. Filmul lui Andrei Ujică „Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu” confirmă această interpetare.

default

Imagine din albumul "CEAU", apărut în 2009 la editura Steidl, cuprinzînd peste 300 de reproduceri din"iconografia" ceauşistă.

Evoluţia sa din stadiul embrional, de „paladin”nomenclaturist în timpul guvernării Dej, pînă la faza decrepită atinsă deja înaintea brutalei sale înlăturări de la putere, sfîrşind cu farsa unui proces ce avea să ducă la o obscenă execuţie, se află comprimată în doar trei ore de film, cît durează „Autobiografia lui Ceauşescu”.

Pelicula cu acest titlu, realizată de Andrei Ujică, prezentată „hors concours" la Cannes, elogiată de critica de specialitate,din Europa şi de peste Ocean, aplaudată de publicul larg şi la recentul festival de la München, unde a făcut în două rînduri sală plină, constituie, în felul ei, o premieră absolută.

Este pentru întîia oară că un cineast îşi propune şi reuşeşte, graţie unui foarte riguros şi inteligent decupaj şi montaj de secvenţe cinematografice, documentare, dispensîndu-se de orice comentariu, să reconstituie realitatea aşa cum era ea văzută prin ochii unui dictator.

Or, rupt fiind el însuşi de realitate, ceea ce-i era literalmente dat lui Ceauşescu să vadă, ţinea de fapt de domeniul iluziei, al ficţiunii. Poate şi din această cauză „obiectivă”, „Autobiogafia lui Nicolae Ceauşescu,” are per se mai degrabă atributele unui film de ficţiune decît cele ale unui documentar, deşi este realizat cu „documente", de arhivă.

Spre deosebire de împăratul din poveste -care încîntat la culme de invizibilele straie pe care i le lăudau croitorii, curtenii şi mulţimea, după ce află din gura unui copil şi apoi a întregului norod că de fapt era gol puşcă, se decide totuşi, profund jignit şi conştient de ridicolul situaţiei, să nu se oprească din drum, drept care curtenii îi ţin pe mai departe cu respect, inexistenta trenă - Ceauşescu vrea şi rămîne pînă la capăt prizonierul iluziei chiar şi cînd nu mai dispunea de nici un mijloc spre a o întreţine.

O dovedeşte şi refuzul său de a riposta la acuzaţiile formulate de aşa zisul complet de judecată, confruntat fiind cu realitatea,o dovedeşte obstinaţia cu care repetă că va da socoteală de faptele sale doar în faţa Marii Adunări Naţionale în timp ce pe chip i se citesc succesiv consternarea,resemnarea, stupefacţia…

Secvenţa din procesul farsă intentat dictatorului şi consoartei sale este scena cu care debutează filmul lui Andrei Ujică.

Inspirat şi extrem de receptiv la semantica imaginilor,la coerenţa internă a discursului filmic, dispensîndu-se de orice comentariu, cineastul îşi confruntă brusc spectatorii cu o altă secvenţă, alb-negru: Piaţa Palatului văzută de sus, pe al cărei pavaj fug, într-o mişcare entropică,dezordonată la prima vedere, bărbaţi, femei, copii,sosiţi din cele mai diverse direcţii, spre un punct fix, aidoma unor şiruri de furnici grăbite.

Nu este, cum am fi înclinaţi a crede, scena revoluţiei din decembrie 1989 ci este goana celor trimişi şi chemaţi, la ordine venite de sus, să se încoloneze disciplinat, în deplină tăcere, spre a ajunge în dreptul catafalcului pe care era depus trupul neînsufleţit al lui Gehorghiu Dej. Printre alţii, sicriul avea să fie purtat pe umăr şi de Ceauşescu.

După scena procesului soldat cu condamnarea la moarte a lui dictatorului şi a soţiei sale, secvenţa funeraliilor lui Gheorghiu Dej îşi dezvăluie rostul: Ceauşescu ,ştiind că va muri, conştientizează că nu va avea parte de onorurile aduse predecesorului său, pe ultimul lui drum.

Imperativul căruia i se supune montarea secvenţelor extrase din circa o mie de ore de film, în cele doar 180 de minute ale „Autobiografiei…” nu este unul cronologic ci semantic, reductibil la formula „mărirea şi decăderea unui dictator” chiar dacă acesta din urmă nu-şi realizează eşecul ,’ nu înregistrează semnele dezastrului din jur nici măcar în confruntarea directă, imediată cu acesta, ca în timpul vizitării unui sordid magazin alimentar sau a unei brutării, în anii ultimi ai dictaturii, însoţit nemafiiind decît de aplauzele timide ale cîtorva vînzătoare şi muncitori.

Coloana sonoră a filmului este dominată de ropotele asurzitoare de aplauze ce însoţesc fiecare din atît de numeroasele apariţii publice ale lui Ceauşescu. Aceleaşi aplauze, strategic dirijate din umbră , acoperă în timpul Congresului al XII-lea al PCR, vocea lui Constantin Pîrvulescu, care se opune realegerii lui Ceauşescu în funcţie.

Temerarul veteran comunist, pe-atunci în vîrstă de 84 de ani, a fost vocea copilului care i-a spus împăratului din poveste că este gol. Spre deosebire de norodul care a prins curaj în basmul lui Andersen,delegaţii la Congres au tăcut, purtînd în ovaţii trena celui care cu sceptrul în mînă, într-un delir megalomanic se va înscăuna ca preşedinte.

Înfruntînd Moscova prin refuzul său de a lua parte alături de trupele Pactului de la Varşovia la invazia Cehoslovaciei în 1968, Ceauşescu şi-a cucerit încrederea occidentului. Ceauşescu dă din mîini şi dă mîna cu mai marii lumii, este primit cu onoruri de Regina Angliei care pare uşor plictisită în timp ce oaspetelui ei i se citeşte pe faţă uimirea miraculată iar gesturile trădează o stîngăcie protocolară cu efecte hilare.

Popasurile lui Ceauşescu în China şi Coreea de Nord, soldate cu cotituri dramatice în politica internă românească,rămîn antologice şi în registru vizual : înscenările megalomane ale puterii, sinistre prin chiar crisparea cu care zecile de mii de actori ai acestor tragice musical-uri comuniste, efectuau complicatul balet colectiv, cu un zîmbet forţat pe faţă,l-au lăsat bouche bée pe Ceauşescu.

Deşi încîntat la culme de onorurile cu care a fost primit de gazdele comuniste din Asia,el nu va reuşi să-şi forţeze supuşii, să repete performanţa asiaticilor în materie de spectacole de masă.

Dimpotrivă, declinul bate la uşă, catastrofele naturale se succed. Există în filmul lui Andrei Ujică , între multe scene cu totul remarcabile, cîteva care în memoria culturală a spectatorilor, fac joncţiunea cu alte episoade filmice, cu expoziţii sau cu studii despre dictatori şi dictaturi. Relaţia dintre dictatură şi artă a făcut cu cîţiva ani în urmă subiectul unei expoziţii la Berlin, faţă în faţă fiind expuse „operele” artiştilor, arhitecţilor puşi în slujba naţional socialismului sau a comunismului.

Pornirea de a crea „omul nou", de a remodela profilul urbanistic al ţării, i-a caracterizat dintotdeauna pe tirani. Iar lui Ceauşescu, cutremurul din 1977 îi furnizează tragica ocazie de a demola cartiere întregi, fără a cruţa nici vestigii istorice, călcînd în picioare amintirile, trecutul, sufletele locuitorilor.

Îi vedem pe Ceauşescu pe consoarta sa Elena şi pe arhitecţii nomenclaturişti, în incinta Pavilionului de Expoziţii, pe un pod rulant care survolează macheta Bucureştilor. Cu o baghetă malefică, plecînd urechea, ca de atîtea ori şi în atîtea ocazii, la spusele nevestei, Ceauşescu indică ce rămîne şi ce va fi dărîmat.

Cît despre discursurile de pomină ale „Geniului Carpaţilor”, însoţite de o gesticulaţie ineptă, stînjenitoare chiar pentru cei care-i sunt apropiaţi, ele dau întreaga măsură a farsei, a imposturii dar şi a complicităţii aproape criminale cu dictatorul şi dictatura a celora care au închis ochii în faţa dezastrului, neîncetînd să-l aplaude pe tiran pînă în ultima clipă, înainte de a-i intenta un proces farsă, în care va fi tutuit de acuzatori, spre a fi apoi împuşcat la zid.

Vizionarea filmului lui Andrei Ujică este o directă invitaţie de a reflecta pe cont propriu, trecînd peste identitatea „personajului”, peste particularităţile istorice , coloritul local şi specificul naţional, asupra esenţei puterii, a momentului şi împrejurărilor în care ea se transformă în tiranie, distructivă şi în cele din urmă auto-distructivă.

Autor: Rodica Binder
Redactor: Alexandra Sora