1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Ce va fi apoi?

Cine şi ce va urma dictatorilor arabi? Ce reiese din mult-aşteptatul discurs al preşedintelui sirian Assad?

default

Cetăţeni sirieni urmăresc discursul de miercuri al preşedintelui Bashar al Assad în Parlamentul de la Damasc

Nimeni nu ştie în ce măsură al Quaida îi sprijină pe rebelii anti-Gaddafi. Că reţeaua lui Bin Laden susţine revoluţiile din lumea arabă pare clar din recenta luare de poziţie a lui Anwar al Awlaki, unul dintre cei mai influenţi islamişti anglofoni ai reţelei al Quaida. Potrivit lui, revoluţiile actuale ar promova cauza reţelei, întrucât libertatea câştigată extinde capacitatea islamiştilor de a-şi articula opiniile.

În Egipt, există de multă vreme o evidentă complicitate între forţele armate, care au preluat puterea la Cairo după debarcarea preşedintelui Mubarak şi Frăţia Musulmană.

Potrivit observatorului american Daniel Pipes, referendumul organizat de armată în Egipt, la 19 martie, s-a soldat cu întărirea Frăţiei Musulmane şi a resturilor Partidului Naţional Democrat, formaţiunea lui Mubarak, precum şi cu marginalizarea elementului secular care a marcat protestele pro-democratice din Piaţa Tahrir.

Şi mai îngrijorătoare e situaţia din Yemen, unde substituirea preşedintelui Saleh generează cele mai mari riscuri de preluare a puterii de către un regim islamist pur şi dur.

Nu mai puţin alarmantă e evoluţia evenimentelor din Siria, unde dinastia Assad, atotputernică timp de peste patru decenii dă vădite semne de oboseală şi ar putea să sucombe rapid sub loviturile schimbărilor revoluţionare care au cuprins lumea arabă.

Liderii regimului de la Damasc aparţin grupului alawit, o minoritate religioasă şi naţională cordial detestată de musulmanii suniţi care alcătuiesc majoritatea populaţiei siriene. Vreme de patruzeci de ani, dinastia Assad a supravieţuit doar datorită sistemului opresiv instaurat de fondatorul ei şi intimidării opoziţiei prin represiunile sângeroase declanşate periodic de serviciile secrete.

Perpetuării dictatorului la putere îi serveşte, în Siria, şi un amplu aparat propagandistic care, ca şi în alte tiranii arabe, a tins să confere legitimitate regimului prin manipularea unor conflicte externe, de felul celui israeliano-palestinian.

Mai nou, moştenitorul acestui sistem s-a panicat. Confruntat cu o parte a propriei sale populaţii, prea puţin dispuse să se mai lase dusă de nas, populaţie care a reuşit, miraculos, să se dezbare de teamă, Bashar al Assad a început să dea din colţ în colţ.

După ce a tăcut săptămâni în şir, în timp ce aparatul său represiv deschidea focul asupra demonstranţilor ucigând zeci de civili, dictatorul şi-a demis guvernul şi le-a promis protestatarilor concesii, reforme, creşteri salariale şi libertate.

Apoi a rostit o intens aşteptată cuvântare în care a recăzut în vechile clişee anti-sioniste ale propriei sale propagande, atribuind vina pentru problemele regimului său „inamicilor externi" şi unor imaginare „conspiraţii străine".

E greu de crezut că asemenea discursuri delirante, împănate cu apeluri la unitate, vor aplana furia sirienilor şi frustrările acumulate într-o societate în fierbere, clocotind după 40 de ani de recluziune într-o oală sub presiune.

Nu e clar cât timp se vor mai putea menţine Gaddafi şi Assad şi nici dacă succesorii lor vor reprezenta, din unghi occidental, un progres. Clar este însă, că, din perspectivă umanitară, nimic nu poate justifica menţinerea la putere a acestor dictatori.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Alina Kühnel

Vă mai recomandăm