1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Cultură

Ce se spune şi ce se scrie despre „Antichrist”?

Pe marile ecrane din Germania, cinefilii văd şi ceea ce, ieşind din sala de spectacol, mulţi dintre ei ar fi preferat să nu li se arate ochilor: scene din recentul şi controversatul film „Antichrist" de Lars von Trier

default

Scenă din filmul "Antichrist" al regizorului Lars von Trier

Tot ce se povesteşte despre acest film este adevărat. Brutalitatea este aproape insuportabilă, este sîngeros, întunecat, cumplit, există cîteva scene de mutilări pe care a i fi preferat să nu le vezi, iar imaginea pe care o întoarce lumii este una de ev mediu. Dar, nu este pentru întîia oară că Lars von Trier se ocupă de diavol.

Sunt termenii în care unul din cei mai bine cotaţi scriitori la bursa valorilor literare, Daniel Kehlmann, comenta în paginile săptămînalului DIE ZEIT ultima creaţie a regizorului danez Lars von Trier, film care a făcut să curgă pînă acum uluitor de multă cerneală.

Un copleşitor ecou mediatic

La ce slujesc cronicile de cinema? Ele fac posibilă luarea unei decizii: a vedea sau a nu vedea filmul discutat, despre care, atunci cînd el este şi foarte controversat, se poate foarte bine vorbi chiar pornind de la orizontul „receptării” sale.

Fiindcă, ceea ce pare a fi esenţial în cele din urmă, este faptul că ecoul mediatic al filmului ca şi interviurile date presei de autor, sunt indicii ale unui anumit spirit al vremii.

„Totul este posibil, totul este permis” se putea citi pe zidurile Parisului, în mai 1968. Mi-am reamintit sloganul parcurgînd textul cronicilor publicate din abundenţă în ziarele şi revistele din Germania, înaintea lansării filmului în cinematografe.

„Antichrist” este cotat de specialiştii oficiului de evaluare filmografică drept „o curajoasă operă despre abisurile fiinţei umane, inovativă, copleşitoare, tulburătoare”. Aceasta deşi regizorul s-a văzut acuzat de misoginism, perversitate, violenţă gratuită, misticism tenebros…

Talent, geniu, terapie sau provocare ?

Cineastul însuşi, despre care se spune că ar cocheta ca nimeni altul cu genialitatea sa artistică şi cu nebunia, are o filmografie impresionantă şi un palmares pe măsură.

Lars von Trier in Cannes

Lars von Trier, la Cannes

Ceea ce pare a-l îndreptăţi pe Lars von Trier să se considere cel mai mare regizor din lume, cum de altfel şi mărturisea într-unul din multele sale interviuri. Cît despre „Antichrist”, acesta este filmul vieţii lui, realizarea lui a avut funcţii terapeutice, ajutîndu-l pe autor să depăşească o fază de grave depresii nervoase.

Transpunerea pe marele ecran a unor scene de coşmar supune spectatorul unei experienţe traumatizante.

La festivalul de la Cannes, filmul lui Lars von Trier a fost huiduit dar a cules lauri (interpeta rolului feminin, Charlotte Gainsbourg, a fost răsplătită cu un Leu de Argint), a provocat leşin unor spectatori mai sensibili şi entuziasm adepţilor unei necondiţionate detabuizări estetice.

La acest început de toamnă, „Antichrist” a fost inclus pe lista candidaţilor la Premiul European al Filmului care va fi decernat pe 12 decembrie la Bochum.

Lars von Trier nu a fost niciodată autorul unor filme uşor digerabile, dar în „Antichrist”, caracterul insuportabil al unor secvenţe atenuează, pe alocuri, efectele catarctice ale tragediei.

Redus la cîteva cuvinte, repovestit în paginile presei, story-ul poate părea simplu. În plin amor, un cuplu este privit pe ascuns de copilul trezit din somn. Furişat apoi într-o încăpere a casei unde fereastra era deschisă, băieţelul se caţără şi cade în gol.

Szene aus Antichrist

Charlotte Gainsbourg şi Willem Dafoe în "Antichrist"

Părinţii – El psihoterapeut, Ea autoarea unei cărţi despre discriminarea femeilor - încearcă să depăşească doliul, retrăgîndu-se într-o cabană, în inima pădurii. Mama copilului este cea care-şi pierde cumpătul de durere, tentativa soţului de a-i face terapie propriei consoarte sfîrşeşte într-un masacru, totul pe fundalul unui patchwork şocant şi tulburător, de simboluri religioase, mitologice, arhetipale.

Cine nu se teme de Lars von Trier

În avalanşa de cronici publicate în avanpremieră, se distinge printre semnături şi cea a laureatei Premiului Nobel pentru Literatură, Elfriede Jelinek, ea însăşi empatic apropiată de spiritul şi sensibilitatea cineastului danez.

O mai ilustră publicitate, regizorul care mărturiseşte între altele că îi place „groaza”, nici că-şi putea visa.

Or, filmele de groază nu i-au pasionat niciodată pe cei slabi de înger şi nici nu au entuziasmat prea mulţi intelectuali. Totuşi,FRANKFURTER ALLGEMEINE ZEITUNG îşi intitulează cronica la „Antichrist”- Strindberg Horror Picture Show .

De cînd Lars von Trier, la împlinirea unui veac de la naşterea cinematografului, a asociat forţei de şoc a imaginilor şi temelor filmelor sale (mai toate premiate) mesajul revoluţionar-teoretic al manifestului intitulat „Dogma”, intelectualii s-au lăsat seduşi de „potenţialul creator al perversităţii” (cu cuvintele Elfriedei Jelinek), de iscusinţa narativă a regizorului de a preface banalul în coşmar, prin intervenţia malefică, dar catalizatoare a unui accident fatal.

Volume de studii de specialitate despre universul filmelor lui Lars von Trier, despre doctrina acestuia, pendulînd între haos şi controlul absolut, despre provocările teologice şi estetice cu efecte traumatizante, au sporit faima regizorului, plasat încă de timpuriu în galeria monştrilor sacri ai cinematografului, alături de un Passoloni, Bertolucci, Ingmar Bergmann, Tarkovski.

De altfel, „Antichrist” îi şi este explicit dedicat marelui regizor rus, iar cei care l-au vizionat au întrevăzut şi cîteva asemănări cu filmul „Oglinda”.

Imaginile cutremurătoare, insuportabile uneori, întoarse lumii de ultimul film al lui Lars von Trier amintesc, spun cei care au avut curajul să-l vadă pînă la capăt, şi de tablourile lui Hieronymus Bosch.

Mesajul lor rămîne la fel de enigmatic pe cît este el şi în pînzele maestrului flamand.

Dar cine este, la urma urmei, „Antichrist” în ultimul film al lui Lars von Trier?

El? Ea?

Sau poate, aşa cum îşi titrează Daniel Kehlmann cronica, „Natura, biserica lui Satana”?

În încheiere, poate fi reţinută încă una din recomandările formulate în presă: mergeţi să vedeţi totuşi filmul, dacă nu cumva aveţi şi altceva de făcut…

Autor: Rodica Binder

Redactor: Alexandra Sora