1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Ce să faci cu oamenii cu care nu ai ce face?

Filmul lui Cristian Mungiu ”După dealuri”, inspirat din cazul Tanacu, este departe de a fi o diatribă împotriva Bisericii sau societăţii româneşti, dar rămâne totuşi sursa unor întrebări apăsătoare.

Filmul lui Cristian Mungiu, ”După dealuri”, este, într-o oarecare privinţă, o reabilitare a mediilor monastice. După scandalul mediatic cu ecou internaţional al cazului Tanacu, fimul recent este mai curând o imagine tandră, în care toate personajele sunt puse într-o lumină plină de bunăvoinţă. Nu are nimeni motive să se supere: preotul este departe de a fi un bigot sălbatic, aşa cum l-a prezentat presa pe protagonistul real, doctorii nu sunt nici ei mai răi decât îi lasă să fie un sistem sanitar în colaps şi, în general, toată lumea pare mai bună decât ne-am fi aşteptat. Când îl auzi pe Cristian Mungiu că a avut în vedere critica unor ”superstiţii”, te-ai aştepta la o şarjă iluministă sau la o critică ”occidentală” a înapoierii răsăritene şi eşti surprins să constaţi că, în realitate, filmul e mult mai inteligent şi mai comprehensiv decât lasă să se vadă autorul însuşi. Cu siguranţă, Cristian Mungiu este un autor ”patriot” şi Biserica ortodoxă nu are a-i face reproşuri.

Cu toate acestea nu este deloc sigur că filmul se va bucura în România de prea multe elogii. Când îi pui pe oameni să privească în faţă o suferinţă care le este proprie şi pe care s-au străduit să o ascundă sau să o facă uitată, nu te poţi aştepta la aplauze entuziaste. Întrebarea care se pune aici cu insistenţă şi care are rezonanţe în întreaga societate românească este aceasta: Ce să faci cu oamenii cu care nu ai ce face? Ce să faci cu oamenii care par de prisos şi care sunt totodată animaţi de o revoltă cu resorturi misterioase? Cum poţi salva puţinul pe care îl ai fără să trădezi fundamentul însuşi al solidarităţii umane?

Secvenţă din filmul După dealuri al regizorului Cristian Mugiu

Secvenţă din filmul "După dealuri" al regizorului Cristian Mugiu

Să ne amintim câteva episoade ale istoriei recente. În 1990, izbucnea scandalul copiilor infestaţi cu HIV şi pe care, până la sosirea voluntarilor de la Medecins sans frontières, corpul medical însuşi îi trata cu teamă superstiţioasă. În spitale, asistentele îi ocoleau pe copiii bolnavi cu o spaimă şi o oroare pe care nu ar fi recunoscut-o niciodată. A fost apoi scandalul copiilor cu dizabilităţi grave ţinuţi în condiţii pur animalice în spitale abjecte şi comparabile doar cu lagărele de exterminare. Sunt lucruri greu de descris şi care au fost expuse pe larg doar în presa occidentală şi mai niciodată în presa românească. Era greu să priveşti în faţă această oroare şi, nu e de mirare că poveştile acestea sunt de regulă trecute sub tăcere. În sfârşit, situaţia ”aurolacilor”, a copiilor traficaţi, bănuielile întemeiate că negustorii de copii săraci din România au fost în realitate furnizori de organe, au sporit şi mai mult oroarea şi au îndesit pe măsură amnezia şi tăcerea.

Istoria migraţiei romilor nu este nici ea cu totul diferită. Născuţi în România, cetăţeni sau nu, în funcţie de accepţia pe care o dăm acestei noţiuni, nomazii închişi în viaţa lor mizeră ca într-o fatalitate erau şi sunt pe mai departe oameni cu care nimeni nu ştie ce să facă. Neadecvaţi şi animaţi de o nesupunere”demonică", ei trezesc sentimentele cele mai contradictorii. În sinea lor, românii i-ar vrea plecaţi pentru totdeauna, iar occidentalii i-ar dori evanescenţi, aseptici şi muzicali. Ei sunt universali măcar pentru faptul că îi obligă, de astă dată pe toţi, să dea răsuns la această întrebare: cum să salvezi ceea ce ai fără să surpi temelia solidarităţii?

Dar aşa cum am văzut , lumea românească este vizată cu precădere de aceste întrebări tulburătoare care nu au reuşit să primească niciun răspuns limpede fiind amânate mereu cu tot soiul de paleative şi mai ales disimulate sub aparenţa unei mediocre bunăvoinţe.