1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Cultură

Ce rămîne de pe urma lui Günter Grass?

Astfel se intitulează un articol apărut sub semnătura lui Christoph Keese în Die Welt pe marginea consecinţelor suprinzătoarei decizii a scriitorului german, laureat al premiului Nobel pentru literatură, de a recunoaşte că, la sfîrşitul războiului, s-a înrolat în trupele SS. Această decizie, relevă autorul, îi provoacă pe contemporanii lui Grass, cerîndu-le să-şi facă o imagine proprie despre întreaga chestiune.

Günter Grass, în 1997, în faţa casei sale din Luebeck, pe ale cărei ziduri nişte neonazişti au desenat zvastici. In aceiaşi casă e expus un document, potrivit căruia Grass ar fi fost în timpul războiului la antiaeriană....

Günter Grass, în 1997, în faţa casei sale din Luebeck, pe ale cărei ziduri nişte neonazişti au desenat zvastici. In aceiaşi casă e expus un "document", potrivit căruia Grass ar fi fost în timpul războiului la antiaeriană....

„El însuşi a vrut-o”, relevă autorul, justificîndu-şi tentativa de a întocmi un bilanţ provizoriu al unui dosar, care n-ar fi existat, dacă aproape octogenarul Grass n-ar fi recunoscut fapte, ce poate nici n-ar mai fi ieşit la iveală în timpul vieţii sale. Pentru a înţelege ce l-a determinat să-şi asume atît de tîrziu un trecut, a cărui falsifcare a perpetuat-o decenii la rînd, afirmînd că în timpul războiului ar fi luptat la „antiaeriană” şi nu la trupele SS, criticul literar german analizează replicile date de Grass în cursul unui amplu interviu acordat recent televiziunii publice germane. Rezultatul acestei analize e un rechizitoriu, din care nu rămîne mai nimic nici din imaginea de instanţă morală pe care sciitorul şi-a cultivat-o cu grijă în epoca postbelică şi nici din bună parte a operei sale. Reiese din acest interviu, că, oferind răspunsuri neglijente, vagi şi confuze la întrebarea cheie privind caracterul foarte tardiv al confesiunii sale, Guenter Grass nici măcar nu s-a străduit să convingă. „Am derapat în chestia asta fără să fac ceva anume”, şi...”n-am conştiinţa nici unei vinovăţii”, a declarat el textual. Or, Grass însuşi „n-ar fi acceptat nicioată atari subterfugii din partea altora”, subliniază autorul, scoţînd în evidenţă că mărturia lui, departe de a clarifica, ridică noi şi numeroase semne de întrebare, inclusiv asupra înrolării sale, probabil voluntare, în trupele SS.

In interviul său, Grass se refugiază în amnezie, se manifestă evaziv şi adumbreşte în loc să limpezească episodul aderării sale la elita nazistă. „Nici cartea sa nu e mai explicită în acest punct” sau în privinţa faptelor sale ca SS-ist, opinează autorul articolului, reliefînd că, fără să i se poată dovedi acte reprobabile, ci doar carenţe suspecte de memorie, ce alimentează speculaţiile, e clar că alţii, de vîrste comparabile, precum de pildă „Sophie Scholl, au acţionat în aceiaşi perioadă într-un mod diametral opus”, în speţă rezistînd maşinăriei naziste.

Sophie Scholl nu e singura care a plătit cu viaţa pentru curajul ei. Nu puţini au refuzat să pună mîna pe arme. Şi unii au fost executaţi în consecinţă, întrucît, potrivit mărturiei unor fraţi ucişi împreună pentru dezertare în ultimele zile ale războiului, mărturie conţinută în ultima scrisoare către mama lor, ştiau că nu poate fi o faptă creştinească să se alăture trupelor SS. Pe de altă parte, chiar şi pînă în ultimele săptămîni ale războiului, înrolarea în elita militară hitleristă nu s-a făcut produs de regulă cu de-a sila, după cum reiese din cartea lui Uwe Timm („Exemplul fratelui meu”). Incorporaţi, „de obicei voluntar, în unităţile SS, tinerii recruţi ştiau bine ce-i aşteaptă, şi se arătau mîndri de apartenenţa lor la această elită”.

Or, la toate acestea Grass s-a mulţumit să reacţioneze prin absenţa unor opinii sau mărturii nete. Incît lui Grass nu i se poate găsi vreo scuză nici în privinţa prea îndelungatei sale tăceri, nici a faptului că în tot răstimpul în care şi-a tergiversat spovedania, nu s-a sfiit să-şi exprime frecvent păreri dintre cele mai dure. Grass a polemizat feroce, a atacat violent şi a judecat rapid şi cu maximă asprime pe alţii, pe care i-a acuzat de nazism. De pildă pe fostul şef al Uniunii Creştin Sociale, Franz Josef Strauss, ori pe fostul cancelar Kurt Georg Kiesinger. „Ca preceptor suprem al Germaniei gîndirea diferenţiată nu era treaba lui”, Grass fiind un perpetuu indignat, un moralist locvace, un luptător electoral şi un mare osînditor, „capabil să condamne fără drept de apel gestul cancelarului Kohl de a se deplasa la cimitirul SS-iştilor de la Bitburg, spre a promova", ceea ce Keese afirmă a fi "reconcilierea”. Altfel, scrie el, Grass „nici n-ar fi putut să-i arunce în aceiaşi oală pe adevăraţii nazişti impenitenţi şi pe democraţii care se despărţiseră de trecutul lor totalitar. Pentru a nu-şi periclita cariera de dascăl al naţiunii, pentru a-şi proteja firma proprie”, mai scrie fără menajamente, dar diagnosticînd aici exact, autorul, Grass „a minţit decenii la rînd în faţa opiniei publice, desfiinţîndu-i, într-un soi de patricid freudian, tocmai şi în primul rînd pe cei cărora le semăna mai mult”. Iar asta, deşi ar fi avut ocazii nenumărate să-şi facă mea culpa.

Criticul german se arată ceva mai nuanţat în abordarea moştenirii sale literare şi relevă cît de aproape ar fi fost Grass să fie considerat „poet naţional german”, o onoare al cărei ultim beneficiar a fost Thomas Mann.

Or, comiterea unor erori politice nu distruge neapărat acest statut. La urma urmei, în „Betrachtungen eines Unpolitischen”, din timpul primului război mondial „şi Thomas Mann a vituperat împotriva occidentului”, a democraţiei, a iluminismului şi drepturilor omului. Dar, altfel decît Grass, „marele prozator interbelic şi-a revizuit după doar 10 luni atitudinea”. Iar ulterior s-a confruntat întreaga viaţă, în tot restul operei sale, cu deraierea lui din tinereţe. Or, în cazul Grass minciunea sa de-o viaţă riscă să-i compromită întreaga operă, cu atît mai mult, cu cît nici în ceasul al doisprezecelea nu se străduieşte să facă realmente lumină. Chiar dacă, potrivit lui Christoph Keese, „romanele sale „Toba de tinichea” şi „Şoarecele şi Pisica” rămîn cărţi mari, iar Grass un maestru al cuvîntului”, blocarea adevărului îi plasează lucrările în obscuritate. Incît cărţile sale de calitate nu mai sunt suficiente pentru a-l autoriza „să aspire la titlul de poet naţional, în cazul în care a nădăjduit vreodată să-l obţină”, conchide analistul german.

  • Data 21.08.2006
  • Autoare/Autor Petre Iancu
  • Imprimaţi Imprimaţi pagina
  • Permalink http://p.dw.com/p/B2r1
  • Data 21.08.2006
  • Autoare/Autor Petre Iancu
  • Imprimaţi Imprimaţi pagina
  • Permalink http://p.dw.com/p/B2r1