1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Europa

Ce poate face occidentul spre a ajuta ţările ameninţate de Rusia?

Preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, liderul în exerciţiu al UE, s-a întâlnit ieri cu omologul său ucrainean, Victor Iuşcenko. Proaspăt revenit de la Moscova, Sarkozy a luat parte marţi la summitul Ucraina UE.

default

Preşedintele Ucrainei, Viktor Iuşcenko, stânga alături de şeful CE Jose Manuel Durrao Barroso şi de preşedintele Franţei, Nicholas Sarkozy

Cele două părţi au evocat eventualitatea încheierii „la orizontul anului 2009“, a unui acord de asociere, care însă, după cum s-au grăbit să sublinieze oficialii europeni, nu înseamnă o promsiune fermă de integrare a Ucrainei în UE.

După întâlnirea sa cu liderul de la Kiev, Sarkozy a ţinut o conferinţă de presă, în cursul căreia a luat poziţie faţă de problemele cele mai presante izvorâte din conflictul ruso-gerogian. „Din unghiul UE, integritatea teritorială a Ucrainei nu e negociabilă“, a declarat Sarkozy jurnaliştilor, în urma întâlnirii sale cu Victor Iuşcenko.

La adresa Ucrainei, care se teme că va deveni, după Georgia, ceea de-a doua victimă a neomiperialismului rusesc, Sarkozy a declarat că „în discuţiile pe care le-a purtat la Moscova nimic" nu l-ar fi determinat să considere „că s-ar pune problema“ (integrităţii teritoriale ucrainiene).

Abordând Kremlinul cu mănuşi subţiri, Sarkozy a adăugat că există suficiente probleme spre a nu li se mai adăuga şi procese de intenţie mutuale.

Pe acelaşi ton extrem de circumspect la adresa sensibilităţilor Rusiei, şeful Comiei Europene, Barroso a declarat că „avem nevoie în Europa de sânge rece“, nu de un nou război rece. „Nu vrem să revenim la trecutul unei Europe scindate în blocuri ostile“, a mai spus Barroso, fără să explice însă, în mod convigător, ce trebuie făcut în replică la militarizarea şi agresivitatea fără precedent a politicii externe a Rusiei postcomuniste.

Pe de altă parte, UE a simţit nevoia să lanseze un semnal de sprijin pentru Kiev. Victor Iuşcenko reliefase „necesitatea intervenţiei Comunităţii Europene în vederea asigurării stabilităţii în regiune. Fiindcă litigiul dintre Moscova şi Tbilisi a demonstrat“, potrivit liderului ucrainean, „că în regiunea Mării Negre lipseşte un mecanism de securitate adecvat“ .

Nu puţini observatori şi demnitari politici se întreabă nu atât dacă Rusia se va folosi de Crimea în chip de călcâi al lui Ahile ucrainean spre a forţa mâna conducerii de la Kiev, cât mai degrabă când şi cum anume o va face.

Crimea a aparţinut Rusiei până în 1954, când peninsula, având o populaţie majoritar rusă, a fost cedată Ucrainei.

În declaraţia lor comună, UE şi Ucraina s-au declarat „grav preocupate“ de conflictul ruso-gerogian şi au cerut rezolvarea litigiului aşa cum ar dori-o georgienii. Citez: „prin întemeierea oricărei soluţii paşnice şi durabile, pe respectul deplin faţă de principiile independenţei, suveranităţii şi integrităţii teritoriale“.

Dar toate acestea nu sunt decât vorbe. La Moscova se continuă în schimb cu faptele.

Într-o nouă demonstraţie de forţă, semnalizând lumii că-i pasă prea puţin de aprehensiunile europene şi ucrainiene, Kremlinul a hotârît chiar în timpul summitului derulat în occident să stabilească relaţii diplomatice cu regiunile separatiste georgiene. Concomitent cu sfidarea diplomatică a Georgiei şi Comunităţii Internaţionale, Rusia a anunţat masarea durabilă în cele două fâşii minuscule de teritoriu a nu mai puţin de 8.000 de militari.

În replică, spre a nu lăsa impresia unei pasivităţi totale, Pentagonul a anunţat că va trimite la Tbilisi o "echipă de experţi", cu misiunea de a evalua "nevoile de ajutor militar ale Georgiei".

În ce-i priveşte, europenii s-au ferit până acum cu grijă să calce Moscova pe bătături prin vreo promisiune de refacere a arsenalelor georgiene distruse de ruşi.

Or, conform oficialilor americani, Rusia şi-a planificat îndelung invazia din Georgia, înaintea lansării operaţiunii, care a pus capăt prin forţă status-quo-ului din regiune.