1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Europa

Ce nu funcţionează în Europa

Motorul european tuşeşte, scuipă, se îneacă, dă rateuri. Pare a se sufoca. Se pune întrebarea când va exploda? Sau când îşi va da duhul? I se poate evita sfârşitul? Dar s-a înţeles oare ce s-a stricat?

Rebeliune antireforme şi anti-establishment la Atena, la 22 iulie 2015

Rebeliune antireforme şi anti-establishment la Atena, la 22 iulie 2015

Ce nu merge bine în Europa nu se rezumă la asaltul fără precedent al refugiaţilor din Asia, Africa şi estul Europei. Nu se limitează la recrudescenţa fără precedent a unui antisemitsm devenit, împreună cu antisionismul, un soi de numitor comun al celor mai multe extremisme promovate de extrema stângă şi dreaptă. Ori la călătoria extrem de pernicioasă în Crimeea, via Moscova, a unui grup de rusofili din parlamentul Franţei, intens aplaudată de ideologii lui Vladimir Putin, care susţin orice formă de extremism european.

Efectuată în ciuda protestelor fireşti ale oficialităţilor germane şi franceze, în răspăr cu principiul sacrosanct de a nu se legitima rapturi teritoriale şi conduceri agresive, cu tente fascistoide, precum regimul Putin, această călătorie ridică mingea la fileul propagandei Kremlinului. Care, cot la cot cu alte tiranii, exploatează fără jenă orice mostră de pupincurism al unor demnitari şi dregători occidentali.

În fine, ce nu funcţionează în Europa depăşeşte net problema greacă. În speţă incapacitatea Greciei de a se redresa şi a Uniunii de a o susţine fără a arunca peste bord reguli şi principii importante ale procesului integrării continentale. De pildă interdicţia finanţării de state falimentare prin tiparniţa de bani, ca şi din buzunarul contribuabililor altor ţări.

În fapt, Europa se obişnuise cu gândul unui grexit şi-l acceptase, considerând că ieşirea statului elen din zona euro n-ar declanşa defel în plan monetar, financiar şi economic o reacţie dezastruoasă în lanţ. În cacealmalele din partida de pocher dintre creditori şi populiştii greci aflaţi la cârmă, la Atena, această prezumtivă consistenţă a Europei pare să fi avut un efect hotărâtor. Pare să fi fost, în orice caz, unul din factorii care le-a conferit creditorilor, după cum bine intuieşte Cristian Ghinea în Dilema, (în siajul articolului premonitor, din mai, al lui Anatole Kaletsky, „Why Syriza will blink“) o forţă specială. Una, care a sfârşit prin a debusola cuplul de jucători de noroc Tsipras-Varoufakis.

S-a spus astfel întreaga poveste? Eu cred că nu. Extremiştii se bat singuri, adesea, înainte ca lumea civilizată să fie nevoită să-i pună la punct. De această dată şi-au tras autogolul decisiv fiindcă „au clipit”, cedând din prostie, aceeaşi care-i determinase să se angajeze nu pe calea reformării statului elen şi a lămuririi grecilor cu privire la realităţi şi la necesitatea restructurărilor de piaţă, ci pe drumul confruntării şi al blufului. Au cedat în momentul în care ministrul german de Finanţe, Wolfgang Schäuble, asistat de Angela Merkel, i-a convins că Germania şi Europa au hotărât să rişte să-i lase pe greci de izbelişte. Dar adoptaseră germanii această decizie?

În fapt, asaltată de frica tendinţelor centrifugale, care, catalizate de influenţa rusească, au acaparat părţi ale construcţiei continentale şi urmăresc să dezintegreze Uniunea, elita vesteuropeană a subordonat, în judecata privind grexitul, factorul economic celui geopolitic. Devenit criteriu suprem, principiul salvării Greciei cu orice preţ – nu doar spre a n-o lăsa pe mâna duşmanilor Europei, ci şi pentru a nu se crea un precedent de natură să accelereze dezmembrarea UE - dictează de mulţi ani demersurile, nu mereu coerente, ale elitei franco-germane.

Constructoare a unei U.E. cu multe plusuri, ca protagonist mare, într-o lume globalizată, în care actorii mici au şanse mici, dar şi cu o serie de grave carenţe, bine valorificate de duşmanii ei, această elită europeană ştie că se află într-o bătălie contra cronometru cu populismul naţionalist. Căruia nu-i convine deznaţionalizarea Europei şi se orientează spre Putin spre a frâna şi opri acest proces şi a-l întoarce la origini.

În acest context ascensiunea Syrizei, a comunismului şi a radicalismului de dreapta pro-putinist, precum şi a populismelor active în Spania, Franţa, Germania şi spaţiul scandinav n-a schimbat mare lucru în modul de a gândi a elitei vesteuropene. E posibil chiar s-o fi încurajat să încerce să ajute Grecia până în pânzele albe, după cum reiese din istericalele generate în rândul stângii socialiste franceze de placiditatea magistrală, afişată în negocierile cu Atena, de Wolfgang Schäuble. Nu-mi pare deci exclus ca Tsipras să-şi fi putut fructifica bluful, dacă, după referendum, demonstra un plus de chibzuinţă politică şi, ajutat de fondurile unor terţi, poate ruseşti, mai rezista un pic, aşteptând ca presiunile franco-italiene asupra Germaniei să-şi atingă apogeul.

Inutil de subliniat că, în condiţiile unei relansări economice prea lente şi a războiului global cu terorismul islamist, aceste presiuni au luat proporţii. Şi vor mai creşte. Căci sudul, centrul şi nordul Europei sunt luate cu asalt de sute de mii de refugiaţi, iar continentul dă semne să nu mai poată absorbi noi valuri, de vreme ce n-a fost capabil să integreze, bine, părţi substanţiale din imigraţia musulmană.

Concomitent, se înregistrează alte două tendinţe contradictorii. În timp ce elita pro-europeană a extras din criză o lecţie care o determină să împingă ţările UE spre o mai rapidă şi mai profundă integrare fiscală, economică, politică, la baza societăţilor - şi nu doar a celor din est şi sud -, cresc rezistenţele şi idiosincraziile, abil întreţinute de propaganda rusă, faţă de procesul unificării continentale.

Groaza de globalizare alimentează extremismul. Frica de o proximă deznaţionalizare şi teama de o Europă a irevocabilei supremaţii germane trimit segmente europene tot mai largi, în special în zonele mai puţin avansate, din răsărit şi sud, în braţele unor politicieni ce n-ar vira spre populism gregar dacă n-ar fi şi incompetenţi şi cinici şi ticăloşi. Interesul lor nu e să aplice morala principală a tragediei elene reclamând construcţia, în ţări balcanice de felul Greciei, sau României, a unor state eficiente, reformate şi moderne, cu administraţii destoinice şi economii competitive. Interesul lor e, dimpotrivă, să extragă capital din menţinerea lor captivă, la cheremul unor guvernări nevrednice şi al mafiilor ce le conduc, ori participă la guvernarea lor acum.

Dar a înţeles cu adevărat elita apuseană ce-ar fi de reparat la motorul gripat al integrării continentale? Cum ar putea fi lecuit înainte de a sucomba? Nu-i sigur, de vreme ce naţionalismul găunos, manifestat de pildă în versiunea lui gaullistă, în călătoria în Rusia şi Crimeea a unor parlamentari francezi, face ravagii şi în vest.