1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Ce mai înseamnă azi ”stabilitate”?

Glisarea lentă a sensului de pe planul societății pe cel al angajamentelor militare ascunde faptul că ”stabilitatea” e o valoare tot mai greu de găsit în România.

Klaus Iohannis şi Donald Trump în iunie 2017, la conferinţa de presă de la Casa Albă

Klaus Iohannis şi Donald Trump în iunie 2017, la conferinţa de presă de la Casa Albă

Sunt cuvinte repetate de atâtea ori, încât par să nu mai aibă niciun sens. Așa cum ar fi fraza potrivit căreia România este ”un pilon de stabilitate”. De mai bine de un deceniu fraza e rostită, invariabil, în ocazii solemne și cu anumite implicații sau participări militare.

S-ar putea obiecta că există lucruri importante pe care nu le mai vedem pentru că ne-am obișnuit cu ele, cum ar fi pacea, de exemplu; că incapacitatea noastră de a le percepe cu toată acuitatea nu le face mai puțin valoroase. E adevărat, după cum nu ignorăm că fraza aceasta dobândește un sens foarte precis în contextul actual al relațiilor româno-americane. Se zvonește tot mai insistent că, în urma evoluțiilor turbulente din Orientul Apropiat, România ar putea substitui parțial rolul Turciei în schema strategică a SUA și prin urmare că americanii vor fi tot mai interesați de proiecte care să implice România. Ar fi o explicație a primirii președintelui Klaus Iohannis la Casa Albă sau a faptului că, la începutul discursului rostit la Varșovia, președintele SUA, Donald Trump, i-a salutat și pe militarii români invitați pe scenă. În orice caz, președintele Klaus Iohannis, care a participat marți la festivitățile de la Constanța dedicate Zilei marinei, a rostit și el fraza de mai sus, ca dovadă, cel puțin, că există în România o continuitate de gândire strategică: ”În actualul context, România își asumă și mai activ profilul de stat puternic și de actor regional relevant. Suntem un pilon de stabilitate și furnizor de securitate în regiune.”

De fapt fraza privitoare la ”stabilitate” a însemnat altceva la început. În dorința ei de a atrage atenția Occidentului și de a fi admisă în alianțele sale militare, politica românească s-a străduit încă cu două decenii în urmă să pună cât mai mult în valoare virtutea ”stabilității”. Prin comparație cu regiunea Balcanilor bântuită de conflicte interetnice sângeroase, România era o ”o insulă de stabilitate”. O societate stabilă era prin urmare o societate pașnică, una în care nu existau conflicte mari și în care divergențele se rezolvau prin alternanța electorală. De aceea, victoria CDR și a lui Emil Constantinescu au contat atât de mult, căci era prima alternanță după căderea regimului Ceaușescu.

Ulterior însă, termenul a dobândit, printr-o transformare treptată, o nuanță nouă de ”avanpost militar” sau în orice caz de ”punct de sprijin”. A spune azi în contextul precis al situației regionale că România este un ”pilon de stabilitate” și ”furnizor de securitate” înseamnă că adăpostește instalații militare americane și că e gata să-și trimită militarii în misiuni combative.

Glisarea lentă a sensului de pe planul societății pe cel al angajamentelor militare ascunde însă tocmai faptul că instabilitatea a devenit tot mai mare în România. Nu în sensul tare al conflictelor sociale, ci în acela, discret, al nesiguranței și lipsei de predictibilitate. În anii cei mai ”stabili” ca semnificație strategică (anii aderării la NATO și UE) aproximativ 3 milioane de persoane aflate în floarea vârstei au emigrat în Europa occidentală, în timp ce alte milioane de tineri, acum încă pe băncile școlii, își propun în moduri mai mult sau mai puțin precise să facă la fel. Școala nu oferă nimănui nicio garanție și niciun plan de carieră, mobilitatea a devenit un termen fetiș care îi aruncă pe oameni de colo-colo într-un vârtej care provoacă în cele din urmă frustrări tuturor. Occidentul nu mai vrea să accepte ”dumpingul social”, iar Estul nu mai are forță de muncă și își vede amenințat sistemul securității sociale. Efectul este că toată lumea vorbește despre ”întoarcere” și că Guvernul promite celor plecați subvenții pentru afaceri, deși nu se întoarce la drept vorbind aproape nimeni.

Mobilitatea transfrontalieră e dublată însă și de una interioară care se înfățișează adesea nu ca energie fertilă, ci ca efect al unor dezechilibre. De exemplu, într-un document oficial al Guvernului României și al PNUD din 2008 se vorbea despre limitatarea unei mobilități indezirabile: ”Stabilizării cererii de transport privat şi a evoluţiei artificiale a nevoii de mobilitate în şi în afara centrelor urbane printr-o planificare urbană şi spaţială echilibrată şi prin îmbunătăţirea serviciilor publice în transportul de călători.” Insuficiența școlilor, a dispensarelor, magazinelor, prăbușirea economiei agrare și administrația greoaie în fața ghișeelor au fost cauzele unui du-te-vino enorm, a unei o mobilități completamente sterile.

În fine au murit carierele, tinerii sunt învățați de la cea mai mică vârstă că nu trebuie să se ”stabilizeze”, ci dimpotrivă să se miște în permanență dintr-o profesie într-alta, să ”experimenteze” cât mai multe lucruri. E o doctrină cu două tăișuri, căci dacă pe de o parte favorizează inovația și creativitatea, pe de alta distruge devotamentul, perseverența și sporește sentimentul nesiguranței. De la relația fizică cu spațiul la cea morală cu timpul și cu ideea de proiect, viața în societatea românească a devenit tot mai instabilă.

Nu e de mirare că ideea de ”stabilitate” invocată ritualic de oficialii statului și-a pierdut în cele din urmă relevanța pentru societate, devenind un termen cvasi-secret, un soi cod militar.

 Horațiu Pepine, DW-Bucureşti