1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Ce mai înseamnă cultura?

Rodica Binder28 mai 2013

Cît preţuiesc politicienii cultura o demonstrează iuţeala cu care modestul ei buget este primul ciuntit în vremuri de criză. Cultura are adversari, dar şi apărători.

https://p.dw.com/p/18fLv
Title: The Spanish like migrate underground in Berlin Location: Berlin Date: January 2012 Photo by: Stuart Braun I give Deutsche Welle permission to use these images for the purpose of the Jan 27, 2012 Scene in Berlin column.
Imagine: Stuart Braun

De la Platon încoace, ritualul jelaniei pricinuite de decăderea valorilor prezentului în comparaţie cu virtuosul şi gloriosul trecut ritmează istoria culturii. Totuşi, de cînd totul e posibil, de cînd totul este permis, de cînd în cultură dar nu numai, cu minime excepţii, au fost eliminate intempestiv, în numele libertăţii de creaţie şi de expresie, canoane, reguli, tabuuri şi convenţii, s-au înmulţit şi vocile celor care incriminează toleranţa excesivă faţă de demolarea valorilor.

Într-o lume în care a nu ţine pasul cu vremea, cu inovaţiile ei tehnologice, cu nevoia de divertisment, este mult mai ruşinos decît a nu şti cine a fost Platon. Cei ce deplîng demolarea în doar cîteva decenii a unor repere care au funcţionat în cultura europeană vreme de mii de ani, trec drept "pesimişti", "paseişti", "depăşiţi" ba chiar "ridicoli".

Dacă însă un laureat al Nobelului pentru Literatură de talia lui Mario Vargas Llosa atacă frontal procedeele şi mecanismele care au dus la trivializarea culturii, la transformarea ei în spectacol ieftin, la bulevardizarea presei, la impostura intelectuală şi artistică, atunci este posibil ca numărul redus al celor dispuşi să ia aminte să sporească, totuşi.

Ecoul mediatic al filipicelor împotriva "relativismului cultural" conţinute în volumul "Societatea spectacolului", apărut în spaniolă în 2012 şi tradus recent în germană, la editura Suhrkamp, cu titlul "Numai bulevardizare. Cine îşi pierde cultura se pierde pe sine", nu s-a lăsat îndelung aşteptat dar nici nu a dat naştere controverselor scontate. Poate şi fiindcă tezele lui Llosa nu diferă substanţial de cele ale restului adversarilor relativismului cultural, formulate de mai mulţi ani încoace, de pe poziţii clasic conservatoare. Ele sunt însă enunţate cu un patos intelectual şi o forţă persuasivă deloc uşor de egalat, deşi în argumentele sale autorul îşi revendică unii predecesori, precum T. S. Eliot sau George Steiner. Dispreţul faţă de o limbă îngrijită, superproducţia de sunete şi imagini triviale, relativismul politic, etic şi estetic, desfiinţarea canoanelor, degradarea calităţii învăţămîntului sunt involuţii la care intelectualii de formaţie veche asistă cu un pesimism stoic. Excepţii există. Una dintre ele este chiar reacţia lui Mario Vargas Llosa, impulsul de a căuta originile "decăderii". Le află tocmai în lumea unor intelectuali, în tezele lui Gilles Lipovetsky, Jean Serroy, Frederic Martel, ale deconstructiviştilor de elită precum Derrida sau Foucault, în textele celor care au susţinut de pe poziţii intelectualiste universalizarea consumului, a publicităţii, a muzicii pop şi a modelor. Astfel, ei au contribuit explicit, programatic, sau implicit şi subversiv, la dezavuarea elitelor, a culturii de tip clasic. Chiar spiritul aşa numitei corectitudini politice a făcut ca respectul excesiv dublat de discriminarea pozitivă faţă de culturile primitive, faţă de minorităţi şi faţă de gustul maselor, să fi contribuit la eroziunea şi fragilizarea culturii în sensul ei clasic, tradiţional.

Cultura înaltă a devenit suspectă, spiritul egalitarist a şters diferenţele calitative. Într-o cronică a acestui remarcabil eseu-pamflet, publicată în cotidianul NEUE ZÜRCHER ZEITUNG, sunt citate, în acest talmeş-balmeş post cultural, nume proprii ce marchează pe de-o parte spaţiul culturii înalte, pe de alta, cel al culturii triviale. Legătura dintre ele este pur mecanică, alfabetică dar ea trădează nivelarea de jos în sus, a culturii: Mao şi Margaux, Shakira şi Schopenhauer, Beckenbauer şi Bentley, Messi şi Massai, Papa şi Porno…

Cultura nu mai cunoaşte limite, creatori sunt toţi şi cu cît mai mediocru este produsul cu atît mai mare este output-ul, cu atît mai rapidă, uitarea…Aşa încît Mario Vargas Llosa ajunge la amara concluzie "Azi totul şi nimic poate fi artă"…

Ce înseamnă însă pentru Llosa cultura spectacolului? Nevoia continuă de divertisment, instituţionalizarea scandalului, a senzaţionalului, nu doar în mass media, ci şi în arte. Monştrii sacri ai culturii nu mai sunt scriitorii, compozitorii, artiştii plastici, ci creatorii de modă, starurile de cinema,manechinele, bucătarii care-şi expun meşteşugul în emisiunile TV. O carte are succes nu dacă este recenzată în paginile de foileton ale marilor ziare, ci prezentată ca o marfă atrăgătoare, în emisiunile TV. Prestigiul intelectualilor a pălit, erotismul care a fost odinioară o ars amandi intimă s-a transformat sub presiunea mediatizării în pornografie. Frontierele dintre viaţa privată şi cea publică au dispărut. Toate aceste simptome ale degradării culturii sunt enumerate în cuprinsul eseului. Vargas Llosa întrevede şi în internet un factor de eroziune al autenticei culturi.

Este posibil ca scriitorul laureat al Nobelului pentru Literatură să împărtăşească o viziune prea restrictivă, prea elitistă asupra culturii. Dar tezele sale, expuse cu virtuozitate retorică şi argumente convingătoare sunt şi un semnal de alarmă, un avertisment asupra riscurilor imbecilizării, vulgarizării şi trivializării, a pierderii reperelor identitare, a spulberării definitive a tradiţiilor ce întemeiază o cultură şi o civilizaţie.