1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Europa

Ce este astăzi Uniunea Europeană? Să recitim câteva texte fondatoare

Europa a părut să se abată din drumul ei, abandonându-și propriile surse și lansându-se, fără instrumente de navigație, pe o traiectorie necunoscută. De fapt ne-ar trebui tuturor o infuzie de bun simț britanic.

default

Robert Schuman, 9.05.1950

La 9 mai 1950 ministrul de Externe al Franței, Robert Schuman, anunța un plan menit să pună bazele unei Europe unite, prin punerea laolaltă a producțiilor franceze și germane de cărbune și oțel: ”Europa, spunea el, nu se va face dintr-o dată și nici după un plan general: ea se va închega prin realizări concrete, capabile să suscite o solidaritate de fapt.” Preluând o idee a lui Jean Monnet, Robert Schuman înțelesese că numai prin punerea în comun a resurselor industriale vitale s-ar fi putut crea premisele păcii. Dar filonul eurofil, care începea să se manifeste efectiv odată cu planul Schuman-Monnet, își avea rădăcini mai vechi, dezvoltate încă înainte de al Doilea Război Mondial, într-o ambianță morală extrem de diferită de cea pe care o trăim astăzi. De fapt, n-ar fi greșit să spunem că am uitat în bună măsură sensul originar al ideilor pe care s-a fondat Uniunea Europeană.

De exemplu, unul dintre promotorii proeminenți ai unificării europene, contele Richard Coudenhove-Kalergi, primul laureat al premiului Carol cel Mare în anul 1950, așeza proiectul european sub semnul ”idealismului practic”, prin care înțelegea un aliaj prețios dintre aristocrația de spirit și socialism. El formulase ideea Europei unite pentru prima dată în eseul ”Paneuropa”, publicat în 1923 , dar urma să dezvolte temeiurile filosofice ale proiectului politic în cartea sa din 1925, ”Idealismul practic”, o carte puțin cunoscută și exploatată astăzi, impropriu, în termeni conspiraționiști.

Contele Richard Coudenhove-Kalergi era un neoplatonician care propunea, în esență, o societate cu resursele distribuite echitabil (socialism), dar condusă de o elită naturală diferită radical de elita antreprenorială din vremea lui, dar și de astăzi: ”Astfel, dacă e just ca un industriaș sau un comerciant eficient să se ridice din punct de vedere material sau social deasupra unui coleg mai puțin eficient, este, în schimb, nedrept ca puterea sa și prețuirea socială de care se bucură să fie mai înaltă decât a unui artist, a unui savant, a unui scriitor, profesor, judecător, medic, care în profesia lor sunt cel puțin la fel de capabili și ale căror competențe slujesc în plus unor scopuri mai nobile și mai dedicate societății” .

Și tot el mai scria: ”Socialismul care a început prin abolirea titlurilor de noblețe și prin nivelarea umanității va culmina prin producerea unei noi nobilimi în cadrul unui proces de diferențiere a oamenilor. Aceasta este cea mai înaltă misiune istorică a sa, eugenismul social a cărei menire este să conducă de la o inegalitate nedreaptă la o justă inegalitate, trecând peste ruinele pseudo-aristocrației de azi, către o nouă noblețe.” Europa unită ar fi fost, în viziunea sa, spațiul de predilecție al acestei realizări politice nemaiîntâlnite.

Întreaga ambianță morală și intelectuală a acestui text pare cu totul străină epocii noastre și nu e de mirare că ”Idealismul practic” nu a cunoscut prea multe reeditări cu toate că Richard Coudenhove-Kalergi face parte din panteonul Uniunii Europene. Ideile sale legate de eugenia socială, modul în care vede ”fabricarea” nobleții viitorului ca și aprecierile sale despre rolul pozitiv al lui Lenin în zgduirea vechilor așezări sociale îl fac greu recuperabil. Aristocratismul (elitismul) îl fac indigerabil la stânga, iar socialismul său, indezirabil la dreapta.

Dar dacă despre contele Coudenhove-Kalergi nici măcar nu se mai vorbește, un ”părinte fondator” onorat permanent este Arturo Spinelli, care dă și astăzi numele unui grup transversal din PE, alcătuit din federaliștii de toate orientările. Spinelli nu era un aristocrat ca autorul ”Idealismului practic”, ci un fost comunist care și-a redactat manifestul în închisoarea de la Ventotene între 1941 și 1942. Este pe de o parte un document surprinzător prin luciditatea și precizia analizei politice, dar, pe de alta, un text neliniștitor prin nihilismul său și voința de a distruge toate instituțiile sociale conservatoare. ”Pentru a răspunde exigențelor, scrie A. Spinelli, revoluția europeană va trebui să fie socialistă, adică ea va trebui să propună emanciparea claselor muncitorești și realizarea, în beneficiul lor, a unor condiții de viață mai umane.” Spinelli propunea însă mai întâi de toate distrugerea completă a statelor naționale și inițierea revoluției în plan european dincolo de toate contururile tradiționale pe care Germania hitleristă le tranformase în țăndări. El miza de fapt pe chiar urmările imediate ale războiului în care vedea o ocazie istorică care nu trebuia irosită, în ciuda unor opoziții previzibile ale anglo-americanilor.

Cu ce seamănă mai mult Europa de astăzi? Cu aristocratismul lui Coudenhove-Kalergi sau cu democratismul lui Spinelli? În fapt, conducerea Europei, așa cum o exercită Angela Merkel, Jean Claude Juncker și ceilalți, exprimă perfect mișcarea de sus în jos, patronajul unei elite, care spre desoebire de masele populare, proletare sau nu (distincția e tot mai neclară acum la începtul secolului al XXI-lea) știu ce este de făcut și nu se simt datoare să dea prea multe explicații. Diferența ar fi că elitele europene de azi nu au mai nimic din ”noblețea” pe care o pretindea romantismul viziunii sale și că seamănă mai mult cu pseudo-elitele pe care contele însuși le dorea spulberate. Ne aflăm cu siguranță în Europa de astăzi într-o stare de inegalitate nedreaptă și nimeni nu pare să mai caute orizontul acelei surprinzătoare juste inegalități din ”Idealismul practic”.

Socialismul platonician gândit de Coudenhove-Kalergi pare astăzi exotic și de negândit, problema inegalității mutându-se din planul social în cel rasial. Jean Baudrillard făcea, de altfel, această observație pătrunzătoare: ”Speranța de a reduce inegalitățile sociale în societatea actuală îndepărtându-se (aproape) definitiv, nu trebuie să ne mirăm că resentimentul s-a mutat asupra inegalității rasiale. Ceea ce prilejuiește succesul preocupărilor rasiale este tocmai falimentul celor sociale”. Criza migrației ilustrează extrem de precis această judecată a gânditorului francez, căci astăzi șomajul tinerilor preocupă mai puțin elita europeană decât transferul în deplină siguranță al unor mari mase de migranți orientali.

În aspirațiile sale imediate, Europa de azi este mult mai aproape de democratismul lui Spinelli, dar actualele instituții europene sunt departe de a le satisface exigențele. Cine conduce Europa? Președintele Comisiei Europene? Dar a fost el ales de cineva? Este el expresia unei voințe populare europene sau doar exponentul unei elite plutocratice? Pare straniu, dar Europa de azi nu se mai regăsește aproape deloc în textele fondatoare.

Așa cum am văzut mai sus, nici cu textele ”părinților fondatori” nu ne putem identifica pe de-a-ntregul, dar problema este că Europa a părut să se abată din drumul ei, să-și abandonze propriile surse, lansându-se, fără instrumente de navigație, pe o traiectorie necunoscută. De fapt ar trebui să revenim la acele ”realizări concrete, capabile să suscite o solidaritate de fapt” (R. Schuman) și am avea, în plus, nevoie de o infuzie de realism și bun simț britanic.