1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Ce bănuim, ce ştim despre un posibil regim Ponta

Mare lucru, în genere, nu ştim, desigur. Dar n-ar mai trebui să avem iluzii în privinţa unui preşedinte Ponta. Sau a traiectoriei ţării sub conducerea lui.

Un recent sondaj afirmă că peste 50 la sută dintre cei hotărâţi să voteze în primul tur al alegerilor româneşti consideră că “următorul președinte va fi Victor Ponta”. Nu puţini alegători români par chiar convinşi că aşa va fi. Ei „ştiu”. Dar noi? Noi care nu ştim dacă Monica Macovei, Elena Udrea şi Klaus Iohannis vor sfârşi prin a-şi da mâna ca să evite ţării soarta unui preşedinte Ponta, noi ce să credem?

Nu am habar. Aş spune că nici moartea nu e certă, de vreme ce Ilie, ba chiar şi Enoh, după cum mi se pare că ni s-a revelat, ar fi fost luaţi cu trup cu tot la Cer. Ştiu doar că un substanţial segment al electoratului român e sub imperiul certitudinii, căci se pricepe nu doar la fotbal şi femei ci, deopotrivă, la politică şi conspiraţionisme. Taine? Secrete? A se scuti.

Muncit la rândul meu de o sumă de dileme, cred doar a şti că, într-o lume serios dezinformată ani la rând prin sistematică expunere la diversiuni, la propagandă, linşaje şi demonizări televizate marca Antena 3 şi RTV ar fi fost de mirare să fie altfel. Ar fi fost uimitor ca o parte îngrijorător de mare din români să n-aibă certitudini pontiste, ori să nu creadă în aiureli, scorneli, scenarii paranoice.

Constanţele lui Victor Ponta

Dincolo de ele se întinde împărăţia realităţii. În ea, Ponta e un politician despre care, ca jurnalist ori cronicar lucid scriind din unghiul intereselor românilor, e, cred, peste poate să găseşti, vai, chiar şi un singur lucru bun de spus. E un politician care, de la accesul său la cârmă, la care a rezistat în ciuda hoţiei sale de plagiator şi a ceea ce pare a fi minciună, din păcate, compulsivă, o mitomanie, de bună seamă, fără leac, a dat dovadă de constanţă doar în două mari domenii. I-a apărat în permanenţă de justiţie, cu asupra de măsură, pe granzii corupţi ai partidului său PSD-ist, ori pe baronii aliaţi.

Concomitent, în ciuda afişatului său naţionalism, a dat cu tifla, în repetate rânduri, aliaţilor occidentali ai României, făcând ochi dulci puterilor rivale sau duşmane, cu valori diferite sau opuse celor apusene. De la plasatul portofoliului externelor, în primul guvern pe care l-a condus, în mâna unui turnător kremlinofil şi până la protejatul grijuliu, de către şeful cabinetului Ponta III, al intereselor Lukoil, premierul PSD-ist a dat dovadă de iubire mare faţă de Putin şi de Rusia lui.

Dincolo de această dragoste contra naturii intereselor românilor a aruncat impudic şi insistent ocheade şi Beijingului, admirând frenetic comunismul chinezesc, cel campion mondial la băi de sânge contra protestatarilor interni, la execuţii şi disidenţi întemniţaţi, tocmai aflat în confruntare cu mişcarea pentru democraţie a tinerilor din Hongkong.

În acest regat al realităţii ştim simultan unde anume este aşezat partidul său ex-comunist nereformat vreodată. Ştim bunăoară că formaţiunea preluată de la Ion Iliescu, Adrian Năstase şi securiştii din anturajul lor a ajuns de mult să spargă toate recordurile în materie de corupţie. Căci PSD, între partide, (nici unul uşă de biserică) are numărul cel mai mare de demnitari şi de parlamentari "penali". Ştim, altfel spus, că, după cum pe drept se afirmă, "corupţia e adânc gravată în ADN-ul PSD".

În consecinţă, a-i ura conducerii acestui partid să n-atace justiţia şi să n-aibă scandaluri "Duicu", "Microsoft", "retrocedări", trafic de influenţă, politicieni-spioni, prieteni securişti şi aranjamente de tip Şova-Hrebenciuc e ca şi cum le-ai solicita scoţienilor să se despartă de whisky şi sunet de cimpoaie. E ca şi cum le-ai cere englezilor să renunţe la parlament, democraţie şi Big Ben, bavarezilor la Lederhosen, iar Americii să interzică baseball-ul.

Putinizare şi belarusificare

Mai ştiu şi unde trebuie să caut ca să descopăr cu veracitate foarte probabilă încotro ar putea s-o ia ţara şi ce i s-ar putea întâmpla în cazul în care Ponta ori marionetele sale pseudoliberale ar câştiga scrutinul pentru şefia statului. Există destule exemple de democraţii defecte, eşuate, după retragerea Americii în cochilia ei, în autoritarism. Există destule populaţii smintite de colectivism naţionalist de stânga (sau de dreapta) care au acceptat să sancţioneze prin alegeri democratice sau semidemocratice accesul la şefia statului al unor potenţiali tirani şi s-au trezit propulsate către dictatură şi totalitarism.

Nu e nevoie să privim departe. La graniţele României, alimentate de o corupţie de genul celei manifestate plenar sub Ponta, în vara lui 2012, ori în marţea neagră, de propagandă ultranaţionalistă de genul „mândriei de a fi român”, asezonată cu fundamentalisme religioase şi poporanisme, putinizările şi belarusificările avansează galopant. Au cotropit şi ameninţă să îngenuncheze definitiv Ungaria lui Orban, ţara NATO şi UE care a ajuns, culmea, obiectul sancţiunilor americane. Au scos Turcia islamistă (altă ţară NATO) de pe orbita statelor de drept. Ameninţă să facă harcea parcea şi democraţia din Bulgaria.

Iar dacă ne-am sforţa să ne întoarcem privirile de la sudestul Europei şi am insista să le îndreptăm spre zări îndepărtate, am putea vedea cu ochii minţii Venezuela bolivarianistă a lui Hugo Chavez. E ţara adusă de naţional-comunism în sapă de lemn, în cultul personalităţii, în delir naţionalist antiamerican şi-n buza războiului civil, în ciuda bogăţiei ei enorme în ţiţei. E cea în care era adulat Che Guevara, idolul lui Ponta şi se încheiau prietenii la toartă şi alianţe indestructibile cu Rusia, China, şi cu negaţioniştii iranieni din tagma ex-preşedintelui Ahmadinedjad. „Fascişti” ori "susţinătorii" lor erau, în schimb, în opinia liderului maxim de la Caracas, adversarii săi politici, democraţi creştini de la Henrique Capriles Radonski la Angela Merkel, şefa partidului europarlamentarului Elmar Brok, cel calificat de Ponta drept "nazist".

Nu ştim ce ne rezervă realmente viitorul, pentru că epoca proorocilor s-a stins. Dar nu e nevoie de puteri profetice ca să prevezi la ce extremă s-ar poziţiona un preşedinte, pentru care "fascişti" sunt democraţi situaţi în centrul spectrului politic, precum Elmar Brok, Monica Macovei sau Mircea Mihăieş. E vorba, nota bene, de un fost procuror, ce nu ştiu să fi deplorat credibil soarta unei ţări în care, din vina colegilor săi magistraţi, în răstimpul unui sfert de veac post-totalitar, securiştii asasini ai unui democrat convins ca Babu Ursu încă n-au fost condamnaţi, iar fiul său se vede nevoit să intre în greva foamei.