Ce a omis să spună „everybody’s darling”

S-a scris şi s-a vorbit enorm despre faimosul „discurs programatic” rostit de Obama la Universitatea din Cairo. O desfăşurare de forţe literalmente nemaipomenită a marcat strădaniile administraţiei americane de a-i face publicitate acestei alocuţiuni, încă înainte de a fi fost rostită. Nu s-a lăsat nimic la voia întâmplării.

Din adâncurile biografiei prezidenţiale a fost scoasă la iveală şi stăruitor reiterata sa origine musulmană, o ştire multă vreme trecută sub tăcere, iar apoi, la apogeul campaniei electorale a lui Obama, masiv dezminţite, privind ascendenţa demnitarului american.

Evident, Casa Albă a sperat, nu fără temei, în efectul persuasiv al acestei informaţii mult prizate în lumea a treia.

Eforturile administraţiei n-au rămas fără efect. Glasul lui Obama s-a auzit bine. S-a auzit nu doar în Orientul Apropiat şi-n Europa, ci şi acasă, în America, aşa cum se cuvine unei voci dând trup unui discurs de dimensiuni istorice.

De altfel, dincolo de segmentul lor islamist, ţările arabe şi islamice l-au înţeles în genere aşa cum s-a dorit, în speţă ca o mână întinsă de occident tuturor celor împărtăşind credinţa mahomedană a tatălui lui Barack Hussein Obama.

Iar vestul Europei a reacţionat preponderent encomiastic la alocuţiunea sa, considerând-o nu doar echilibrată, ci de natură să deschidă un capitol nou în destinderea raporturilor rău împovărate de aşa-zisul „război al civilizaţiilor”. Comentatorii mai sceptici i-au solicitat doar să nu se rezume la vorbe.

Elogii, dar şi critici a recoltat în schimb Obama din partea opoziţiei conservatoare din SUA, ca şi din partea unor observatori israelieni.

O analiză sobră a acestor luări de poziţie evidenţiază caracterul lucid nu doar al laudelor, ci şi al unora dintre obiecţii.

S-a remarcat de pildă că în partea explicită a discursului său Obama n-a făcut decât să reîmpacheteze la Cairo mesajul esenţial al predecesorului său la Casa Albă. În mod salutar, a ţinut de pildă să evidenţieze caracterul universal al drepturilor omului. N-a uitat să apere libertatea de expresie şi cea religioasă. A cerut respectarea drepturilor femeii şi n-a pierdut din vedere dreptul la o guvernare democratică.

În fapt, după cum pe bună dreptate remarca recent ziarul conservator american Wall Street Journal, „Obama a mers chiar mai departe”. Fiindcă, dincolo de îndoielnicele autocritici americane referitoare la Guantanamo şi la prezumtiva utilizare a torturii de către SUA, dincolo de revendicările dure privind „construcţia de aşezări israeliene”, preşedintele s-a oprit, în parte implicit, asupra celui mai devastator flagel ideologic al lumii arabe şi islamice.

Obama a condamnat în speţă categoric negaţionismul şi relativizarea Holocaustului. „N-ar fi fost nevoie s-o facă, dacă negarea uciderii de către nazişti a 6 milioane de evrei n-ar fi fost atât de extinsă în Orientul Mijlociu”, relevă Wall Street Journal. Aşa cum n-ar fi avut nevoie să identifice reţeaua teroristă Al Quaida ca autoare a atentatelor de la 11 septembrie, dacă în lumea islamică n-ar înflori teoriile conspiraţioniste negând evidenţa.

Nu mai puţin relevante sunt însă şi unele din omisiunile sale. Argumentând în favoarea soluţiei celor două state, preşedintele american a menţionat în mod egal suferinţele îndurate de evrei şi de palestinieni, ceea ce reprezintă un abuz istoric. Simultan, discursul lui Obama a ignorat legătura organică a credincioşilor mozaici cu tărâmul biblic ce le-a fost făgăduit.

În plus a evitat să evoce preţul scump al şanselor multiple irosite de arabi pe calea făuririi unui stat palestinian. Nemenţionată a rămas şi incapacitatea locuitorilor palestinieni ai Ţării Sfinte de a-şi demonstra voinţa de construcţie instituţională democratică, aptă să pună capăt oricărui extremism şi terorism.

În fine, Obama s-a adresat în termeni aproape suavi fundamentaliştilor persani, ştiind bine că atât israelienii cât şi arabii sunt aproape la fel de îngroziţi de ambiţiile nucleare ale integriştilor şiiţi de la conducerea Iranului.

Desigur, vorbele contează. Cu atât mai mult contează cuvintele unui preşedinte american, cuvinte care-şi dezvoltă propria dinamică în măsura în care exprimă poziţia oficială a „celui mai puternic om de pe mapamond”. Puternic, chiar şi atunci, când este „everybody's darling”. Dar pacea va depinde în cele din urmă de fapte. De cele iraniene înainte de orice.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Robert Schwartz