Ce a înţeles preşedintele. Şi ce nu. | România | DW | 22.02.2016
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Ce a înţeles preşedintele. Şi ce nu.

Într-un târziu, preşedintele a revenit. Dar declaraţia sa de sâmbătă, calificată de un ziar drept „semirăzgândire”, n-a spălat impresia fatală că România ar continua să fie condusă de după gratii, de oligarhi infractori.

Klaus Iohannis, preşedintele României

Klaus Iohannis, preşedintele României

Într-un târziu, preşedinte şi-a întrerupt răstimpul de tăcere. De-a lungul acestui interval pierduse zeci de mii de aprecieri pe Facebook, o reacţie care, vădit, i s-a părut prea gravă, prea neplăcută şi de prea rău augur pentru viitorul său politic şi prezidenţial, ca să nu primească o replică.

Dar declaraţia pe care a difuzat-o sâmbătă, o "semirăzgândire" după cum a numit-o un cotidian bucureştean, le-a părut multor comentatori insuficientă. Ceea ce s-a mai descris ca "o simplă abureală" n-a fost în măsură să repare integral prejudiciul politic şi moral imens pe care Klaus Iohannis şi l-a pricinuit singur, fără a fi constrâns de vreo lege, ori silit de norme ale statului de drept, fără să fie forţat de situaţia politică, obligat de precepte morale, sau presat de vreo instanţă superioară.

Pentru a se înţelege corect valenţele revenirii sale trebuie reanalizat la rece, fără patimă, dar riguros şi consecvent, în ce anume au constat derapajale, gafele şi erorile prezidenţiale din „miercurea neagră”.

Klaus Iohannis ar fi trebuit să ştie că, într-un stat de drept, în care puterile sunt separate, independenţa justiţiei este nu doar inviolabilă ci şi, nu în ultimul rând, verbal intangibilă din partea elitei legislative, sau executive, din care face parte preşedintele însuşi. Lui Iohannis ar fi trebuit să-i fie clar că el însuşi este garantul suprem al statului de drept, care e în pericol să înceteze să existe de îndată ce se încalcă separarea puterilor ori independenţa justiţiei, sugerându-se, cum a făcut preşedintele, că transpunerea sentinţelor ei ar fi negociabilă.

Apoi, Iohannis ar fi trebuit să fie edificat că, prin fişa postului său, un preşedinte este şi un reper moral crucial. Şi că, prin urmare, trebuie să facă totul, pe de o parte, pentru a-i lămuri pe oameni cum e normal să acţioneze instituţiile într-o democraţie autentică şi de ce anume contravine flagrant intereselor statului de drept şi deci şi intereselor românilor în genere, ca un parlament să convoace un premier pentru a-i cere socoteală pentru punerea în aplicare a legii de către instituţii din subordinea sa.

Ca şef al CSAT şi ca lider al democraţiei româneşti, Iohannis ar fi avut şi alte datorii. În speţă, să ştie ce e şi cum se manifestă libertatea presei. Care este un pilon esenţial al democraţiei şi al independenţei României. În siajul unor controverse ample pe acest subiect ar fi fost necesar să-i lămurească pe români când anume această libertate se vede încălcată realmente şi când nu. În context, ar fi trebuit să-i fie limpede că evacuarea unei televiziuni nu astupă, de fapt, gura nimănui, aplicarea legii nefiind în acest caz o pedeapsă pentru că televiziunea cu pricina, controlată de un oligarh-securist, a violat ea însăşi, ani la rând, flagrant şi sistematic atât deontologia jurnalistică, cât şi legea fiscală.

Pe acest fundal pasul înapoi al preşedintelui e salutar, în măsura în care îi reafirmă ataşamentul la ideea necesităţii aplicării legii şi a sentinţelor justiţiei. Dar a priceput preşedintele integral de ce şi unde anume declaraţia sa din miercurea neagră s-a dovedit alăturea cu drumul? Din acest unghi demersul său e insuficient nu doar în sfera formulărilor, prea puţin precise şi a nebulozităţii regretului exprimat, ci şi în privinţa substanţei aserţiunilor sale. Căci e prea puţin prea târziu.

Cu alte cuvinte, deşi afirmă că ar fi „înţeles foarte clar mesajul pe care l-am primit în aceste zile via Facebook” preşedintele demonstrează contrariul, de vreme ce insistă să pedaleze pe valoarea „dreptului la liberă exprimare, a dreptului la informare şi a libertăţii presei.”

Or, tocmai acestea drepturi şi libertăţi nu fuseseră periclitate de ANAF ori de sentinţa justiţiei, ci, mai degrabă, democraţia s-a văzut pusă în pericol de intimidanta convocare a premierului, în acest dosar, în Senatul condus de Călin Popescu Tăriceanu, precum şi de chemarea la răzmeriţă, un soi de nouă mineriadă împotriva statului de drept, lansată de postul Antena 3.

Ca regretul prezidenţial să le pară credibil celor care i-au osândit intervenţia din miercurea neagră ar fi trebuit ca Iohannis să nu se mulţumească a se distanţa de trustul Intact. Ci să abordeze şi să înfiereze fără înconjur şi fără urmă de frivolitate adevăratele pericole care, cu aportul acestui trust, planează asupra reformelor preconizate de actualul guvern şi asupra statului de drept românesc.

Util ar fi fost, totodată, ca preşedintele să-şi amelioreze sensibil comunicarea politică, înţelegând că electoratul său, care-l include şi pe cel basarabean, intuieşte că, pe fundalul actualelor pericole majore planând asupra Europei, ţara e angrenată într-o cursă contra cronometru. Miza acestei curse e reformarea, modernizarea, apărarea şi ancorarea occidentală a României, scoaterea ei din pericolul de a aluneca în zona gri în care se zbate, pe moment, cu perspective dintre cele mai incerte, Republica Moldova.

Într-o astfel de situaţie i se cere preşedintelui să manifeste maximă empatie şi să calmeze aprehensiunile naţiunii sale, nu să le amplifice dând impresia că ia partea oligarhiei şi întoarce ţara de unde a pornit acum mai bine de un sfert de veac.

Sigur, orice ar spune sau face, preşedintele nu-şi va mai putea recupera parte din electoratul pierdut. Care-l va considera de-acum încolo irevocabil şi funciarmente ostil.

Dar Iohannis ar putea reduce sensibil paguba pe care şi-a pricinuit-o sieşi. Ar putea-o diminua prin candoare autentică şi printr-o voltă politică de 180 de grade pe care s-o susţină prin fapte lansând un semnal clar, că nu Dan Voiculescu este cel care conduce, de după gratii, România. De pildă, prin îndepărtarea unora din echipa sa de consilieri. Mai cu seamă prin îndepărtarea lui Dan Mihalache, a cărui repetată afişare cu moderatorul Antenelor voiculesciene i-a pecetluit imaginea, în rândul unei bune părţi a societăţii civile, de duşman al democraţiei liberale şi al statului de drept.

În fine, regretat de Iohannis fără vreo vizibilă tragere de inimă, faux-pas-ul său mai ridică o problemă suplimentară. Nerectificate cum trebuie, erorile sale ar putea amplifica îngrijorarea partenerilor occidentali, alarmaţi nu doar de tendinţele centrifugale ale U.E., ci şi de reculurile democratice dintr-un est al Europei, marcat de inadecvările democratice ale elitelor politice de la Budapesta şi Varşovia.